Alocuțiunea președintelui Senatului și al ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, la cea de-a 19-a Reuniune a Asociației Senatelor din Europa

Distinși invitați,

Doamnelor şi domnilor,

Tema reuniunii noastre din acest an se referă la multiplele aspecte ale coeziunii într-o Europă confruntată cu riscul adâncirii clivajelor existente și al apariției unor clivaje noi în ordinea economică, în țesătura socială și în organizarea structurilor teritoriale.

Societatea românească a fost deschisă necondiționat la începuturile anilor 90 pentru integrarea în Uniunea Europeană şi aderarea la NATO. Acestea au fost privite, aproape unanim, ca soluţie de eliminare definitivă a unor vulnerabilităţi istorice. În acelaşi timp, aveam cu toţii convingerea, că o Românie europeană şi membră a unui sistem de alianţe între naţiuni libere este capabilă să adauge un plus semnificativ de dinamism și de valoare Uniunii Europene.

Aşa gândeam în urmă cu cincisprezece ani. Reflecţia şi acţiunea noastră de atunci şi-au dovedit cu prisosinţa validitatea. Astăzi, toate măsurătorile disponibile indică fără dubii că societatea românească continuă să aibă cel mai înalt grad de încredere în proiectul european dintre toate statele membre.

Tocmai de aceea, observăm cu preocupare că, pe fundalul creșterii diversității sociale și al diminuării solidarității în fața provocărilor financiare din ultimii ani, îşi fac apariţia forțe centrifuge care se manifestă în regiunea noastră de apartenență. Aceste tendinţe par să accentueze clivaje pre-existente atât între state, cât şi in interiorul societăţilor, creând obstacole în calea consacrării unei conştiinţe democratice comune, ca şi a unei identităţi europene pluraliste, dar coerente. Implicit, constăm că sunt întrunite premisele declinului unei Europe solidare, competitive şi puternice în plan internaţional.

Interpelarea istorică la care suntem chemați să răspundem după valul de aderare la UE din 2004-2007 este de a lua cunoștință și a interpreta corect realitățile și provocările cu care se confruntă societățile noastre în Vest și în Est, în Nordul și în Sudul continentului. Consider că Senatele trebuie să încurajeze instituțiile europene să adopte măsurile necesare pentru menținerea coeziunii între societăţile noastre caracterizate de niveluri de dezvoltare și de ambiții diferite. Prin consecințele pe care le are la nivel macroeconomic şi macrosocial, politica de coeziune a UE poate fi considerată drept cea mai solidă şi mai vizibilă investiţie în corectarea dezechilibrelor regionale şi în creşterea bunăstării cetăţenilor. De aceea, viitorul Europei și implicit viitorul României depind de ancorarea fermă în jurul unui pol de stabilitate prin democraţie şi prosperitate.

 

Doamnelor şi domnilor,

Odată cu recenta lansare a documentului de reflecţie referitor la viitoarea construcţie a bugetului Uniunii pentru perioada 2021-2027, care se referă și la structura alocărilor financiare pentru politicile europene, constatăm că reformarea politicii de coeziune a UE revine în prim-planul agendei europene.

De aceea, două din temele care ne preocupă cu prisosință, inclusiv din perspectiva scăderii ritmului convergenţei la nivel european, sunt neafectarea alocărilor pentru Politica de Coeziune şi Politica Agricolă Comună şi intenţia unora de a propune noi condiţii, complet deconectate de criteriile de convergenţă, pentru implementarea viitorului cadru financiar.

În legătură cu acest din urmă aspect, se impune o precizare.

Nu putem vorbi despre credibilitatea şi soliditatea proiectului european şi, în același timp, despre nevoia ca statele membre din Europa Centrală și de Est să fie re-legitimate, după aproape două decenii de onestă aprofundare a integrării!

Oare ce altceva ar putea să însemne condiţionarea coeziunii de respectarea statului de drept?

De ce și-ar dori unii ca în loc să ne racordăm deciziile la indicatori concreţi şi la datele furnizate de Sistemul Statistic European, creat de noi tocmai în acest scop, să ne raportăm la criterii necuantificabile, la percepţii care invită interpretări nefavorabile, care creează dezbinare politică şi care ar putea conduce la erodarea, chiar din interior, a construcţiei europene?

Pentru o ilustrare practică a provocărilor cu care ne confruntăm, vă voi vorbi despre România ultimilor zece ani, în care am fost martorii unor derapaje îngrijorătoare de la protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor și de la respectarea garanţiilor prevăzute de Constituție în numele obținerii de rezultate cu orice preţ în lupta anticorupție. Tensiunile create de aceste derapaje au fost decontate în acești ani de cetățenii noștri. Forma cea mai dramatică a acestui decont este prăbuşirea încrederii românilor în sistemul judiciar la cele mai scăzute cote măsurate vreodată în statele membre.

Un avocat şi profesor universitar din Cluj, a solicitat tuturor instanțelor din țară să i se comunice numărul solicitărilor de interceptări telefonice din perioada 2010-2015. A primit răspunsuri de la toate instanțele de judecată, inclusiv de la Înalta Curte de Casație și Justiție. În cei aproape cinci ani care au făcut obiectul solicitării, instanțele au primit în total 109.900 de cereri de autorizare a interceptării telefoanelor, iar din acestea au fost admise 102.700. Întrucât fiecare cerere de interceptare vizează minim trei persoane ascultate, autorul cercetării estimează că au existat aproximativ 300.000 de cetățeni care au avut convorbiri telefonice interceptate cu mandat judecătoresc.

Această statistică este nu numai îngrijorătoare, dar şi exemplară. Ea dovedeşte că unele mijloace pe care statul le are la dispoziție prin instituțiile sale de forță au fost folosite inadecvat și neconstituțional. Continuând acest trend, România ar fi riscat să devină mai degrabă un stat polițienesc, o democrație controlată à la Putin, decât o democrație liberală, în pofida existenței unui Mecanism de Cooperare și Verificare gestionat de Comisia Europeană.

Din totalul de 102.700 mandate aprobate de instanțele judecătorești din România, 4.000 au fost aprobate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Această Curte are competenţă să încuviinţeze cereri de ascultare a telefoanelor unor categorii speciale de persoane, cum sunt parlamentarii, miniştrii, propriii ei judecători, judecătorii de la Curtea Constituţională, procurorii de la Parchetul General. Prin urmare, 4.000 de astfel de cereri care au condus la ascultarea telefoanelor a cel puțin 4.000 de persoane cu diferite demnități și funcții înalte în stat, este alarmant.

La acestea se adaugă revelația că a existat un sistem de înțelegeri obscure, consacrate în afara cadrului constituțional printr-un număr de 65 de protocoale secrete, încheiate începând din 2009 între Serviciul Român de Informații și instituțiile implicate în administrarea justiției din România. Aceste protocoale, dintre care doar cel între Serviciul Român de Informații și Parchetul General și cel între Serviciul Român de Informații și Consiliul Superior al Magistraturii au fost desecretizate până acum, creau un cadru meta-legal paralel, ce prevedea ca ofițerii de intelligence să aibă o contribuție la stabilirea cazurilor pe care procurorii anti-corupție urmau să le instrumenteze pe baza informațiilor secrete.

De asemenea, protocoalele stabileau și obligația ca procurorii anticorupție să raporteze într-un interval de 60 de zile modul în care informațiile furnizate de Serviciul Român de Informații au fost utilizate. Pe cale de a fi făcute publice sunt protocoalele încheiate între Serviciul Român de Informații și instanțe judecătorești, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numărul foarte mare și nejustificat al interceptărilor telefonice și modul anticonstituțional de operare al așa-numitului binom format din Serviciul Român de Informaţii și Direcţia Naţională Anticorupţie, au deturnat grav lupta anticorupție în România și au grevat relația noastră cu Comisia Europeană. În redactarea numeroaselor rapoarte din ultimii unsprezece ani ale Mecanismului de Cooperare și Verificare, Comisia s-a bizuit aproape exclusiv pe imaginea deformată ce i-a fost furnizată de instituţiile de forță ale statului şi pe percepţiile vehiculate în anumite medii de presă şi grupuri de presiune şi de interese.

Așteptăm încă din partea Comisiei să se poziționeze cu privire la adevărurile incomode care ies la suprafață la București și să explice de ce a desconsiderat şi ignorat sistematic semnalele de alarmă ce i-au fost trimise cu privire la gravele abuzuri comise de unele instituţii şi persoane din sistemul judiciar. Din cauza politicii părtinitoare, uneori chiar partizane, a Comisiei, Mecanismul de Cooperare şi Verificare a fost ținut captiv de sistemul de influență ocult şi meta-legal coordonat de Serviciul Român de Informaţii şi de Direcţia Naţională Anticorupţie, devenind pur si simplu un alt instrument, la nivel național, de presiune asupra oponenţilor acestui sistem paralel cu statul de drept.

În România a fost creat, după integrarea în Uniunea Europeană, un sistem represiv asemănător cu modelul Securităţii din anii 1950. Semnele existenţei acestui sistem cu rădăcini staliniste sunt indiscutabile: arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătuşaţi prin faţa camerelor de luat vederi, scurgerea către media de informaţii din dosare. Prezumţia de nevinovăţie a fost în practică abolită, iar judecătorii au fost presaţi în mod constant, inclusiv prin ameninţări directe şi publice, să dea condamnările cerute de Direcţia Naţională Anticorupţie la dictarea Serviciului Român de Informaţii. Iar acolo unde aceste metode nu funcţionau, s-a declanşat urmărirea penală a magistraţilor care se încăpăţânau să judece în drept şi în echitate şi se dovedeau imuni la abuzuri. S-a ajuns la arestarea şi inculparea, ulterior dovedită nedreaptă, a unor judecători de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituţională. Până de curând, încurajat fiind de Comisia Europeană, sistemul s-a crezut invincibil.

 

Doamnelor și domnilor,

Am făcut intenționat o escală în realitatea cu care ne confruntăm aici la București, pentru a ilustra faptul că justiţia şi echitatea sunt aspecte importante ale coeziunii în plan național, aspecte ce trebuie protejate de influențe primejdioase, pilotate de exponenții unui așa-numit stat paralel.

Existența și tolerarea, inclusiv de către unii din partenerii noștri europeni, a sistemului paralel de administrare a luptei împotriva corupției în România a avut două rezultate cu efecte foarte greu de corectat.

În primul rând, a promovat imaginea României ca țară în care incidența corupției se măsoară prin numărul de arestări și rechizitorii instrumentate de instituții care se dovedește astăzi că s-au lăsat ele însele corupte de exercițiul puterii nelimitate prin deformarea mecanismelor de control și verificare reciprocă prevăzute de Constituție. Rechizitoriile au determinat demisii la nivel înalt și în multe din cazuri dosarele înaintate nu au conținut nici măcar probe pe baza cărora să poată fi dovedită existența faptei încriminate. Achitări de răsunet au confirmat natura politică a multor cazuri și au dovedit în același timp injustețea modului în care justiţia a fost administrată.

În al doilea rând, a indus o percepție generalizată şi profund nedreaptă despre România ca țară ale cărei destine sunt conduse politic de către legiuitori şi guvernanţi corupți și penali. Așadar, pe de o parte au fost influențate negativ posibilitățile țării de a contribui semnificativ la construcția europeană, prin continuarea pe termen nedefinit a Mecanismului de Cooperare şi Verificare și prin amânarea sine die a aderării României la Acordul de la Schengen. Pe de altă parte, instituţiile europene s-au arătat aprioric critice faţă de reformele propuse în Parlament de coaliția de guvernare cu scopul de a corecta unele derapaje în administrarea justiției și în modul de operare ale unora dintre instituțiile de forță.

Stimați invitați,

Hotărârea noastră este aceea de a restitui Parlamentului întreaga sa autoritate etică şi politică de reprezentant al naţiunii şi de corp legiuitor suveran, cu scopul principal de a menține coeziunea în interiorul societății noastre prin asigurarea unei guvernări democratice, care protejează cetățeanul și viața politică de tentația imixtiunii neconstituționale a instituțiilor de forță.

Nu intenţionăm să trasăm linii de demarcaţie artificiale între urmărirea obiectivelor naţionale de egalitate politică, dreptate, solidaritate şi coeziune socială şi sprijinirea „unităţii în diversitate” a Uniunii Europene. Consider că este absolut necesar să putem transmite, prin tot ceea ce întreprindem, un mesaj politic fără echivoc: preocuparea fundamentală a Uniunii Europene trebuie să rămână soluţionarea problemelor cetăţenilor săi, inclusiv din perspectiva asigurării între statele membre a egalităţii în demnitate și oportunității de a contribui la edificarea proiectului european. „Unitatea” nu poate însemna nici un nucleu dur, nici mai multe viteze, iar „diversitatea” nu este echivalentă cu divizarea.

De altfel, înţelepciunea populară românească are o viziune proprie asupra modului de abordare a problemelor comune, concentrată într-un îndemn foarte sugestiv pentru tema dezbaterii de astăzi, și anume: „Unirea face puterea”. Sărbătorirea, în acest an, a Centenarului Marii Uniri a naţiunii române şi a constituirii României Mari în 1918 a readus în conştiinţa publică românească această deviză, ca pe una din lecţiile esenţiale ale istoriei naţionale. După căderea regimului comunist în 1989, națiunea română și-a unit forțele într-o manieră coezivă exemplară pentru reconstrucția democratică a societății. Este vorba despre forţa de coeziune la nivelul întregii societăţi pe care o poate crea angajarea cetăţenilor într-un proiect de ţară comun, stabilit prin consens. De aceea, pentru noi, chiar şi după un secol, numele acestui proiect rămâne democraţia.

Vă mulțumesc !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *