Noutăți

Chirac, Sarkozy, Hollande, Macron: politica ultimilor patru preşedinţi francezi faţă de Români şi ţările din Est

Preşedinţii francezi, fiecare străduindu-se sa facă exact pe dos faţă de predecesorul lui, au cunoscut suişuri şi mai ales coborâşuri în relația cu ţările din Est, scrie Le Point, preluat de Rador. De la Jacques Chirac la Emmanuel Macron, diplomaţia franceză în Est a oscilat între suişuri (rare) şi ciocniri (frecvente).

Articolul complet din Le Point:

Fără să pomenească nici Polonia lui Kaczynski, nici Ungaria lui Viktor Orbán, în faţa eurodeputaţilor, preşedintele Macron a ţintit limpede aceste două “democraţii iliberale” care se îndepărtează de valorile europene.

Ofensiva lui adaugă un nou episod la romanul furtunos pe care Franţa îl are cu Estul european. De la Jacques Chirac la actualul locatar de la Palatul Élysée, diplomaţia franceză în Est a oscilat între suişuri (rare) şi ciocniri (frecvente).

În faţa Parlamentului de la Strasbourg, marţi, 17 aprilie, Macron a ales, deci, modul combativ. “Nu vreau să las să se instaleze această iluzie fatală care, să nu uităm, aici mai puţin ca oriunde, a aruncat continentul nostru spre prăpastie. Iluzia puterii forte, a naţionalismului, a abandonării libertăţilor”, a lansat el în faţa europedutaţilor, cu doar câteva zile înaintea realegerii lui Viktor Orbán, care pozează în protectorul unei “Ungarii creştine şi albe”, ameninţată în identitatea ei de o pretinsă conspiraţie internaţională…

Spectrul “marelui urs rus”

În Polonia, problema e puţin diferită. Comisia de la Bruxelles a activat articolul 7 (procedura de sancţionare în faţa Consiliului European) faţă de Varşovia din cauza unei reforme a sistemului judiciar, apreciată drept neconformă cu statul de drept. Guvernul polonez, sub puterea lui Jaroslaw Kaczynski, are intenţia să facă o “vânătoare de comunişti” pe care îi consideră ca făcând parte, în continuare, din aparatul de stat şi din sistemul judiciar. Liderul polonez îi impută Moscovei decesul fratelui său geamăn, fostul lider Lech Kaczynski, într-un accident de avion pe teritoriul rusesc…

Spectrul “marelui urs rus”, iată una din marile temeri pe care europenii din Vest n-au înţeles-o neapărat foarte bine atunci când, între 2003 şi 2004, Uniunea Europeană s-a extins spre Europa Centrală şi de Est. “Când primii deputaţi din ţările din Est au ajuns la Strasbourg, prima dată când au luat cuvântul a fost pentru a denunţa Rusia. Oricare ar fi subiectul discuţiei de pe ordinea de zi, ei sfârşesc întotdeauna printr-un discurs despre ameninţarea rusă”, îşi aminteşte o fostă deputată UMP.

Chirac: “Au pierdut o bună ocazie să tacă”

O dată cu intrarea atâtor ţări cu limbi atât de diferite în Uniune, engleza s-a impus puţin câte puţin ca un “esperanto” european în detrimentul celorlalte două limbi oficiale, franceza şi germana. Jacques Chirac era în acel moment preşedintele Republicii franceze. Europa nu-i  trezeşte în acest gaullist un entuziasm nebun şi el consideră că, atunci când eşti invitat la masa banchetului european, te arăţi la început discret. Cu atât mai mult cu cât procesul de aderare a ţărilor din Est, început în 2003, nu s-a încheiat încă.

El descoperă, nu fără oarecare lipsă de încredere, că Polonia, Ungaria şi Republica Cehă au semnat (împreună cu Marea Britanie, Spania, Danemarca, Italia şi Portugalia) faimoasa “scrisoare a celor Opt” privind criza irakiană. Aceştia se aliniază poziţiei americane, recunoscând prezenţa armelor de distrugere în masă. Câteva zile mai târziu, cei zece din “grupul de la Vilnius” (din care fac parte Bulgaria, România, Slovenia, Slovacia şi cele trei ţări baltice) se înscriu, la rândul lor, în trena preşedintelui Bush. Furios, pe 17 februarie, preşedintele francez îi atacă în modul lui personal. “Eu cred că au pierdut o bună ocazie să tacă”, spune el. “Dacă la primul subiect dificil te apuci să-ţi dai cu părerea, independent de orice concertare cu ansamblul în care vrei să intri, ăsta nu e un comportament foarte responsabil. Nu e foarte politicos”. Atacul frontal este perceput prost în capitalele din Est. Legătura s-a rupt şi Chirac nu avea să  ierte niciodată ceea ce el consideră o “perfidie”.

Sarkozy, cucerit, cuceritor, apoi decepţionat

Ca de obicei, preşedinţii francezi se succed şi se străduiesc de la începutul mandatului să facă exact invers decât predecesorul lor. Nicolas Sarkozy nu face excepţie de la regulă: abia ales, îşi investeşte masiv capitalul politic în recucerirea ţărilor din Est. “Voi face invers decât Chirac!”, promite el. El nu-i lasă cancelarei monopolul unei “Ostpolitik” şi se implică total în războiul georgian cu Putin în august 2008. La mini-summitul de la Gdansk, în luna decembrie a aceluiaşi an, exagerează cu ocazia unui prânz cu liderii celor nouă ţări din Est.

Este şi momentul în care Franţa asigură preşedinţia Uniunii Europene (din iulie până în decembrie 2008). Amintim că Nicolas Sarkozy propusese “un pact european privind imigraţia şi azilul” pentru a pune bazele unei politici comune. Zece ani mai târziu, tot acolo suntem… Dar după şase luni de preşedinţie s-au degradat lucrurile. “Mai întâi pentru că el considera că succesorul lui ceh la preşedinţia Uniunii, Mirek Topolánek, nu era bun de nimic!”, îşi aminteşte lumea la Quai d’Orsay /Ministerul de Externe/. Şi evenimentele îi vor cam da dreptate: Topolánek, al cărui amatorism se va dovedi, nu va ajunge la capătul acestei preşedinţii, guvernul lui fragil căzând, la Praga. În acel moment, preşedintele Republicii Cehe, Váklav Klaus, nu-şi ascunde sentimentele foarte anti-Bruxelles…

Morala: la sfârşitul mandatului lui Nicolas Sarkozy, s-a refăcut o formă de antagonism între Paris şi ţarile din Europa de Est. Şi nu fără motiv: preşedintele francez se îndepărtează de ele apropiindu-se de tandemul Cameron/Merkel la discuţiile despre bugetul european. Sarkozy acceptă reducerea cu 1%, dar cu condiţia ca PAC, scumpă Franţei, să fie păstrată. Cu alte cuvinte, Merkel, Cameron şi Sarkozy se pun de acord să ronţăie din “fondurile de coeziune” care folosesc Estului… Când Sarkozy părăseşte Palatul Élysée, bugetul european tot nu este adoptat.

Hollande salvează PAC şi fondurile de coeziune ale Estului

Imediat, François Hollande foloseşte ocazia să facă… invers decât predecesorul lui. El reia firul discuţiei despre buget, se apropie de Polonia lui Donald Tusk (la momentul acela prim-ministru), obţine un acord al celor 28 care protejează, în acelaşi timp, PAC şi fondurile de coeziune. Lucrurile încep bine pentru Hollande în Est. În 2014, el susţine, de altfel, candidatura lui Donald Tusk la preşedinţia Consiliului European, când acesta a fost eliminat de la putere în Polonia. Cancelarul german nu prea este de aceeaşi părere. Angela Merkel crede că îi face plăcere lui David Cameron susţinându-l pe candidatul lui la acest post, tot în perspectiva evitării tensionării suplimentare a relaţiilor cu Londra. Perspectiva unui referendum britanic nu încântă pe nimeni. Şi Merkel se vrea liniştitoare. Dar în această bătălie discretă pentru posturi Hollande câştigă şi îl plasează pe Donald Tusk la preşedinţia Consiliului European. Conform obiceiului său, pentru a nu o supăra pe cancelară, nu se va lăuda…

Când izbucneşte criza ucraineană, preşedintele francez se va asocia strâns cu Donald Tusk în discuţiile cu cancelara. Se formează un trio între ei pe problema gestionării sancţiunilor faţă de Rusia. Când conservatorii din PiS ajung la putere în Polonia, în 2015, François Hollande se retrage. El acceptă totuşi să nu vândă nave de război Mistral Rusiei, un gest pentru Varşovia. Care nu-i întoarce gestul, preferând să cumpere arme de la americani… Fractura cu Estul se redeschide, mare, când criza refugiaţilor vede Polonia, Ungaria şi Slovacia refuzând să ajute Italia şi Grecia, expuse în prima linie. Afacerea relocărilor obligatorii a solicitanţilor de azil reface distanţa care nu a fost anulată de atunci.

Macron se apără de muncitorii detaşaţi

Emmanuel Macron reîncepe foiletonul înfuriindu-se în iunie 2017 împotriva compromisului maltez, găsit cu greu la Bruxelles, privind revizuirea directivei “muncitorilor detaşaţi”. Ales pe mandatul unei “Europe care protejează”, textul pe care îl găseşte pe biroul lui nu-i convine. Preşedinţia estonă a UE care abia începe este distrusă. Macron vrea să reia negocierea când toţi sunt deja epuizaţi de o punere de acord lungă si dificilă… Energic, el începe, la sfârşitul lui august, un turneu în Europa Centrală.

“Am început să discutăm cu ţările din Est”, afirmă anturajul lui. “Nu se mai negocia! Asta nu înseamnă că se cade de acord pe tot, dar cel puţin se negociază”. La Quai d’Orsay, această viziune macroniană nu e împărtăşită: “Nu, Hollande negocia şi el. Dar e adevărat ca se simţea poate mai puţin în largul lui cu liderii cam atipici din Est”. Macron se înţelege bine, de exemplu, cu prim-ministrul bulgar, Boiko Borisov (care asigură actualmente preşedinţia UE), personaj pitoresc, fost gardă de corp şi mare colecţionar de arme Kalaşnikov…

Preşedintele francez nu se teme să lege relaţii de la bărbat la bărbat cu lideri virili (e adevărat şi în ce-i priveşte pe Trump, Putin, Erdogan…). “El nu-i ia drept fascişti”, spune un martor. Pentru Hollande, relaţiile dintre state nu se puteau baza pe acestă formă de înţelegere masculină a concursului strângerii de mână celei mai puternice. “Avea o viziune mai morală asupra relaţiilor internaţionale”, susţine anturajul lui.

Subvenţii europene condiţionate?

Emmanuel Macron nu s-a dus nici în Polonia, la Kaczynski, nici la Budapesta, la Orbán. A preferat să-şi trimită ministrul pentru afaceri europene, Nathalie Loiseau, “care a dat interviuri presei de opoziţie”, semnalează Palatul Élysée. Fără îndoială, nu voia, printr-o vizită oficială, să pară că ar cauţiona câtuşi de puţin “democraţiile iliberale” pe care le denunţă astăzi cu cea mai mare vigoare. Preşedintele francez este şi cel care merge cel mai departe în confruntare, cerând ca plata fondurilor de coeziune să fie, în viitorul buget european, supusă unor condiţii şi anume respectarea statului de drept, care figurează în tratatele europene.

“Cu toate astea, noi nu tratăm ţările din Est ca pe o entitate în sine”, se explică la Palatul Élysée. “Fiecare ţară, în Est, are identitatea sa proprie, cultura sa, particularităţile şi constrângerile sale. Ar fi insultător să le considerăm ca ţările din Est, ca un ansamblu nediferenţiat. Când ei vin la noi, nu spun mergem în Europa de Vest, ei spun că merg în Italia, în Franţa, în Spania etc. Să încercăm să le tratăm cu aceeaşi grijă pentru ceea ce sunt”.

În rest, comportamentul lor în cadrul Consiliului European nu este univoc. Dovadă este subiectul muncitorilor detaşaţi, Republica Cehă şi Slovacia s-au desolidarizat de grupul de la Visegrad, pe care îl constituiseră cu Polonia şi Ungaria, şi care se opuneau până acum. În acest stadiu, majoritatea calificată este întrunită. Și Bulgaria ar fi putut, din principiu, să voteze “contra” directivei “muncitorilor detaşaţi”, asta n-ar fi schimbat nimic. Şi totuşi, aceste două ţări decid să voteze “pentru”, căci vor să se înscrie în dinamica pro-europeană.

Cotele obligatorii: mărul discordiei

Cauza privind planul referitor la migrație nu mai este disperată. Slovacia, de exemplu, are argumente pentru a denunţa “cotele obligatorii” de solicitanţi de azil. “Asta nu costă mare lucru, deoarece, în realitate, solicitanţii de azil se opresc la noi două zile, cât să-şi revină, dar nu rămân. Ei pleacă apoi spre Germania sau Suedia, ţări în care nivelul de viaţă e mai ridicat şi unde au mai multe şanse să găsească un loc de muncă mai bun”, se explică la Bratislava.

Reforma spaţiului Schengen este pe masa următorului Consiliu European, din 28 şi 29 mai. Europa se va scinda oare din nou în privinţa azilului, ca în 2016? Franţa apără în continuare ideea unei datorii de solidaritate. Germanii nu cred în ea deloc. Viktor Orbán, în discuţiile din cadrul PPE (dreapta europeană), se declară gata să plătească pentru a nu primi la el solicitanţi de azil… “Cu ce bani? Cei din fonduri europene de coeziune”, se spune ironic la Bruxelles. “Problema este că, dacă permiteţi statelor membre să plătească pentru a se sustrage de la obligaţia de primire, va trebui totuşi ca la final să găsiţi state membre care acceptă să primească solicitanţi de azil…”, subliniază un diplomat francez. Deocamdată, discuţiile bat pasul pe loc la Bruxelles, atâta timp cât Italia – ţară  confruntată major cu această problemă – nu are un guvern adevărat.

Foto: Presidency.ro