DIN RESPECT PENTRU ADEVĂR

În istoria națiunilor sunt etape, dacă nu chiar epoci, în care se ating „înălțimi” ale aspirațiilor și idealurilor naționale. Rar însă, uneori foarte rar, ulterior, se înțeleg acestea drept „componente” ale patrimoniului material și spiritual al națiunilor, căci cel mai des sunt unii care pendulează între „a fi sau a nu fi”.

Neamul românesc a trăit prin EL ÎNSUȘI, dar sigur, și prin LIDERI, unii chiar MARI, ridicați din „rândul” nației. Sigur că au existat multe momente de cumpănă cu neajunsuri și disfuncționalități ce ne-au supus NAȚIA la grele încercări. Întotdeauna este însă de datoria, mai ales a celor „îndrituiți”, să considere și reconsidere imperativul și sensul vieții noastre naționale în numele unui principiu – ADEVĂRUL ISTORIC.

De la aceste considerente plec în momentul în caare sciu aceste „RÂNDURI” și în niciun caz din altele subiective. Citesc cu interes articole, urmăresc emisiuni din MASS-MEDIA, cu jurnaliști, cărturari redutabili, între care unii merită toată aprecierea, dar față de cele „semnalate” deseori, în ultima vreme, am simțit nevoia să „INTERVIN” tocmai în „numele” adevărului istoric.
Să fiu CLAR de la început, cu privire la „EPOCĂ”, în sensul că „SITUAȚIA” reclama schimbarea de REGIM ca inevitabilă și nu doar a conducătorilor. Încercând însă o retrospectivă a „ACELOR VREMURI”, o fac numai și numai cu intenția de a ne păstra onorabilitatea ca ROMÂNI și pentru ADEVĂR.
Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar ADEVĂRUL îmi impune să încerc a prezenta, cu CORECTITUDINE, foarte pe scurt, dar semnificativ, ce s-a petrecut REAL în țara noastră, cu bune și cu mai puțin bune, în „ACELE VREMURI” deloc îndepărtate…

AȘADAR
Mai întâi, cei „ÎN CAUZĂ” confundă SOCIALISMUL cu COMUNISMUL și etichetează „perioada cu pricina” drept comunistă, incorect, deoarece COMUNISMUL nu poate fi un tip de societate umană, având în vedere că „principiile sale” de funcționare sunt imposibile, irealizabile. Acest fapt a fost înțeles la timp de „ai noștri” și tocmai de aceea după 1962, când „s-a încheiat” construcția socialistă, nu prea târziu, s-a renunțat la teza desăvârșirii socialismului care presupunea a fi mai scurtă decât construcția propriu-zisă. Așa s-a renunțat la „orizontul comunist” și s-a născut socialismul multilateral dezvoltat a cărei durată poate fi și „SINE DIE”.

Dar, dând „CEZARULUI ce e al CEZARULUI”, nu trebuie exagerat nici într-un sens nici în altul. Sigur că nu totul a fost corect și bine, dar nici chiar atât de rău. Este necesar și „bine” să se evidențieze „represiunile” din prima etapă a anilor ’50 – ’60, cu CANALUL, pușcăriile, abuzurile, propaganda isterică pro-sovietică, cenzura etc, spre luare aminte pentru a nu se mai repeta.
Trebuie regretat că atunci a fost distrusă mare parte din elita politică și economică a ROMÂNIEI și o bună parte a celei culturale. Este REZONABIL însă să recunoaștem transformările, mai ales de după 1964, fără însă a pedala la nesfârșit, doar pe cele cu care se confruntă românii, în special după anii 1980: lipsa unor alimente, raționalizarea la curent, căldură.. în contextul eforturilor de restituire a datoriei externe ș.a.m.d. Fără să încerc a alcătui o imagine favorabilă a „acelei vremi”, trebuie să fiu echilibrat și să analizez corect, cinstit, principalele evenimente cu efectele lor, chiar dacă ar trebui să acceptăm și că actualul capitalism a avut și are numeroase eșecuri.

Este just și istoricește să nu uităm că „pe atunci” a muncit întreaga națiune și nu doar „x” sau „y”, astfel că:
– economia și infrastructura se aflau în plin preces de dezvoltare. Se producea pentru INTERN, dar se și EXPORTA. În aceste zile s-au împlinit 33 de ani de la darea în folosință a CANALULUI DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ.
– întreprinderile erau mereu în căutare de angajați și nu se punea problema de șomaj sau lipsa de perspective pe plan profesional.
– baza „CONSTRUIRII” erau materialele interne de calitate și ea rezistă și azi excepția „celei” lăsate în mizerie spre a fi vândute ca „fier vechi”.
– toți aveau loc de muncă asigurat și erau plătiți pe măsura studiilor și calificării.
– statul oferea locuințe, ceea ce constituia un ajutor imens.
– sistemul educațional și cel medical funcționau în parametri normali. România ocupa un loc funtaș în producerea de oameni valoroși în mai toate sectoarele: de la medicină și tehnică, până la sport și muzică, iar CÂNTAREA ROMÂNIEI și DACIADA au contribuit din plin la promovarea de valori.
– capitolul „ÎNVĂȚĂMÂNT” cu exigența sa a adus faimă ROMÂNIEI în lume.
– „atunci” se putea vorbi de turism de masă în adevăratul sens al termenului, cu bilete subvenționate de sindicate, în stațiuni la munte și la mare, cu disciplină și curățenie.
– în plan extern, ROMÂNIA se bucura de un prestigiu enorm prin contribuția sa la apărarea păcii și soluționarea, în anumite momente, a celor mai grave conflicte de pe planetă: CARAIBE 1962, relațiile chino-americane, relațiile chino-sovietice, relațiile cu ISRAELUL etc.

În ceea ce-l privește pe „liderul de atunci” mă limitez să spun doar că după plata întregii datorii externe de 10 miliarde de dolari în primăvara 1989, urmărea să organizeze un REFERENDUM prin care să introducă în CONSTITUȚIA țării interdicția de a se contracta împrumuturi externe! Pentru a evita deprecierea leului EL a continuat exporturile excesive, acumulând AUR la B.N.R.
Ce s-a întâmplat după 1989 SE CUNOAȘTE BINE și până acum n-a răspuns NIMENI.

Eu nu vreau, însă, să închei într-o notă pesimistă, dar aș dori să nu mai diabolizăm grosso-modo „TRECUTUL”. REALITATEA o putem schimba! Iar principalele mijloace pentru a face această schimbare, după mine, sunt EDUCAȚIA și CULTURA, mai ales gândindu-mă la spusele lui IORGA că: „UN POPOR FĂRĂ CULTURĂ E O GLOATĂ”.

PROF.
ION PĂTRAȘCU
Slatina – Olt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *