Discurs în plenul reunit al Parlamentului cu ocazia vizitei președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker

Domnule Președinte al Comisiei Europene,

Domnule Președinte al Camerei Deputaților,

Domnule Prim-ministru,

Stimați membri ai Guvernului,

Domnule fost președinte al României,

Domnilor foști prim-miniștri,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Distinși membri ai Corpului Diplomatic,

Stimați invitați,

Tucidide a scris cândva că, pentru oamenii politici, speranţa este un prost sfătuitor. La şaizeci de ani de la fondarea Comunităţilor europene şi la zece ani de la integrarea României în Uniunea europeană este momentul să constatăm că speranţele pe care naţiunile occidentale şi România deopotrivă şi le-au pus în procesul de construcţie europeană, mai întâi după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, apoi după căderea zidului Berlinului s-au dovedit, prin excepţie, cel mai bun sfat pe care popoarele Europei l-au primit vreodată de la oamenii lor politici.

Într-adevăr locul de naştere al proiectului european a fost gândirea fondatorilor pe care o cunoaștem sau ar trebui să o cunoaștem. Tratatul şi politicile publice pe care le-a pus în mişcare nu au fost decât întruchiparea politică a unei speranţe de felul celor pe care Tucidide le considera amăgitoare în numele unei raţionalităţi pragmatice. Tucidide le considera amăgitoare în numele acestei raționalități pragmatice dar fondatorii au îndrăznit să-şi imagineze – deşi toate lecţiile istoriei îi descurajau să o facă – că destinul istoric al celor şase ţări iniţiale este cooperarea în pace şi libertate. Proiectul lor a reuşit dincolo de tot ceea ce Adenauer, Schuman, De Gasperi ori Monnet puteau anticipa.

Un martor indiscutabil al reuşitei lor este prezenţa în Parlamentul României a Preşedintelui Comisiei Europene. Fondatorii nu aveau cum să prevadă cât de eliberator este proiectul pe care l-au gândit.

Condiţiile istorice în care Europa unită a fost întemeiată lăsau în afara domeniului posibilului ideea că naţiunile din centrul şi estul Europei, aflate sub ocupaţie şi tutelă sovietică, vor deveni vreodată parte a proiectului european. Mai mult chiar, Comunităţile europene au fost în mod explicit un proiect de solidaritate între naţiuni, alternativ faţă de cel al internaţionalei comuniste şi al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, celebrul CAER. În bună măsură, procesul de construcţie europeană a fost declanşat de cele şase naţiuni fondatoare tocmai pentru a îndigui influenţa în vest a modelului politic şi economic totalitar care, în anii 1950 şi 1960, nutrea evidente ambiţii de globalizare.

Nu este de aceea de mirare că, deîndată ce totalitarismul comunist de tip sovietic a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei, România s-a îndreptat în mod spontan, alături de celelalte naţiuni din Europa centrală şi de est, către Uniunea Europeană.

Desigur, în 1990, pentru economiile atinse de declin ale ţărilor din această regiune, Europa celor doisprezece era înainte de toate o promisiune de dezvoltare durabilă şi de prosperitate generalizată. Nu ar trebui să subestimăm nici un moment forţa de atracţie a modelului economic şi social european.

Au existat însă şi alte motive, tot atât de puternice, pentru care România, asemeni altor ţări din regiune, s-a îndreptat în chip natural către Uniunea europeană. Și primul dintre aceste motive este identitatea. Discursul identitar a căpătat astăzi, din păcate, conotaţii naţionaliste şi populiste pretutindeni în Europa. Lucrurile stăteau cu totul altfel acum douăzeci şi şapte de ani. Societatea românească experimentase regimul comunist ca pe un exil. Integrarea europeană a părut să fie, înainte de orice altceva, o întoarcere la origini. La originile politice, culturale, intelectuale.

„Întoarcerea în Europa” a fost, a doua zi după căderea comunismului, definiţia cea mai scurtă şi cuprinzătoare dată de români, ca şi de cehi, polonezi, maghiari ori baltici, complicatului proces de transformare postcomunistă. Această reîntoarcere în Europa nu avea alternativă imaginabilă ori dezirabilă. Numai în Uniunea europeană România îşi putea regăsi şi reîntregi identitatea. Este meritul Consiliului european de la Copenhaga din 1993 de a fi recunoscut vocaţia României de a se alătura Uniunii cu drepturi depline.

La zece ani de la integrarea României, a sosit timpul să admitem că Tucidide nu a avut dreptate. Speranţa europeană a românilor a fost un bun sfătuitor. Trăim astăzi într-o ţară cu totul diferită de cea care se scutura de totalitarism în 1989.

Avuţia naţională, calitatea vieţii, eficacitatea raporturilor dintre stat şi cetăţeni, randamentul politicilor publice nu numai că au crescut exponenţial, dar şi-au schimbat și natura.

Cu toate imperfecţiunile sale, statul se pune din ce în ce mai mult la dispoziţia cetăţenilor şi se străduieşte să le ofere serviciile publice necesare unei vieţi tot mai decente. Să recunoaştem că cele mai puţine transformări le-a avut versantul represiv al statului. Prin serviciile speciale, prin parchete, prin destule curţi de justiţie, fantoma comunismului încă mai bântuie. Mentalitatea, comportamentele şi procedurile nu s-au primenit îndeajuns. Ceea ce stârneşte uimirea societăţii de câţiva ani este faptul că tocmai această componentă insuficient reformată a statului pare să fie apreciată de unii funcționari de la Bruxelles.

Cel puţin atunci când tratează cu România, anumiți funcționari ai Comisiei Europene par să fi pierdut ştiinţa părinţilor fondatori de a recunoaşte imediat şi de a respinge hotărât derapajele autoritare şi discreţionare ale agenţiilor represive ale statului. Noi, care, ca şi Adenauer, De Gasperi şi Schuman, am trăit experienţa totalitară, am învăţat să nu confundăm represiunea nedreaptă şi abuzul de putere cu statul de drept.

Pentru a reveni la zilele noastre, n-ar trebui să lăsăm cadă astăzi, în locul cortinei de fier care separa cândva Europa în curs de integrare de Europa dominaţiei sovietice, alte cortine, de data aceasta de catifea, menite să opereze distincţii în interiorul statelor-membre, ca şi între statele-membre. Tocmai de aceea şi pentru a împiedica ca insatisfacţiile să se difuzeze şi să se acumuleze în societate este nimerit să ne întoarcem, în căutarea inspiraţiei, la gândirea părinților fondatorilor.

Este necesar în primul rând să luăm în serios cuvintele pe care le-au utilizat. Tendinţa dominantă în anii 1940 şi 1950 era cea de a crea organizaţii internaţionale sau interguvernamentale. Unele, ca ONU sau NATO, dăinuie până astăzi.

Cu toate acestea, Robert Schuman, Alcide De Gasperi şi Konrad Adenauer au ales să fondeze o comunitate. Au fondat în realitate mai multe. Au creat o comunitate de comunităţi. Numele pe care l-au dat construcţiei lor instituţionale nu este întâmplător, ci ascunde un întreg program filosofic şi politic. Oricât de incorect politic ar putea suna acest lucru pentru unii în ziua de astăzi, spiritul care i-a animat, inclusiv în alegerea cuvintelor, a fost cel al umanismului creştin. Este spiritul democraţiei creştine, pe care Preşedintele Juncker o reprezintă în vremea noastră cu fidelitate şi strălucire.

Cei trei detestau atât mecanica birocratică a totalitarismului, cât şi emotivitatea incontrolabilă a tiraniei majorităţii. Le fusese dat celor trei, ca şi întregii lor generaţii, să traverseze experienţa ambelor patologii politice. Au conceput deci o comunitate fondată pe deliberare, consens şi co-responsabilitate, în care toate statele-membre, indiferent de mărime, urmau să joace un rol principal.

Iată înţelepciunea pe care o moştenim, pe care se pare că am uitat-o şi pe care se cuvine să o revendicăm în acest moment de transformare a Uniunii Europene. Să recunoaştem: Uniunea a înghiţit Comunităţile şi procedează după o logică diferită de cea imaginată de fondatori. Directivele înlocuiesc adesea deliberarea. Aplauzele spectatorilor pentru scenariile la care n-au contribuit sunt botezate putere de co-decizie. Ni se propun rute către viitor ce comportă mai multe viteze.

Fie, dacă este vorba ca politicile comune să fie desfăşurate pe orizontală după geometrii ce pot varia, ca la începuturile Comunităţii. Unele state pot decide să exploreze împreună o integrare mai profundă într-un anume domeniu economic ori social, integrare pe care alte state o pot considera inoportună sau pentru care nu se simt pregătite.

Este însă de neconceput, dacă luăm în serios spiritul care a pus în mişcare construcţia europeană, ca statele membre să fie distribuite în grupuri pe verticala deciziei politice. Unele pe scenă, altele în lojă și ultimele la periferie.

Este inacceptabil ca dinamica convergenţei, oricât de lentă ar fi încă, să fie înlocuită de un proces de ierarhizare a capacităţii de decizie şi a nivelului de dezvoltare.

Cu şase decenii în urmă, generaţia fondatorilor avea viziunea unei comunităţi politice de egali realizată prin mijloace economice. Riscăm astăzi să aprofundăm prin mijloace politice o uniune economică între inegali. Acest lucru nu trebuie să se întâmple. Suntem astăzi obligaţi nu numai să reducem deficitul democratic şi inflaţia birocratică, cele două fenomene care au pus o distanţă din ce în ce mai dramatică între instituţiile europene şi cetăţenii statelor-membre, dar, mai ales, este nevoie să gândim mai mult.

Expertiza pare să fi ucis reflecţia, iar pragmatismul a sufocat spiritul vizionar. Mai mult decât orice, avem datoria să gândim împreună. Dar nu ca funcţionari ai unei arhitecturi instituţionale comune, ci ca membri ai unei comunităţi politice fondate pe libertatea egală a cetăţenilor noştri şi pe responsabilitatea împărtăşită pentru destinul naţiunilor noastre.

Vă mulțumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *