Discursul președintelui ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, la evenimentul de lansare a Anului Centenar

Aş dori să vă spun câteva cuvinte despre acest moment important şi modul în care îl văd eu. Românii din generaţiile mature au fost obişnuiţi de fostul regim comunist să-şi sărbătorească datele ce le-au marcat memoria colectivă pe un ton festivist şi formal.

Cu câteva decenii în urmă, însă, aniversarea bicentenară a Revoluţiei americane şi franceze a fixat modul în care se cuvine ca naţiunile democratice să-şi amintească de momentele lor fondatoare şi să le aducă semnificaţia în actualitate. Ar fi potrivit să urmăm acest model în anul aniversar al Centenarului.

Atunci când a decis ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională a României, Adunarea Constituantă din anul 1991 a făcut o alegere înţeleaptă. A făcut-o însă dintr-un motiv pe care eu îl consider insuficient conştientizat. După două decenii de naţional-comnunist, ziua de 1 Decembrie 1918 ajunsese să fie privită ca un eveniment, cel mai important dintr-o serie lungă de episoade ce au dus la constituirea statului naţional al românilor. Neîndoielnic, prima decizie a Adunării de la Alba Iulia a fost aceea de unire a tuturor românilor, ca şi a teritoriilor locuite de ei într-un singur stat.

Este, deci, just ca la 1 decembrie să celebrăm unificarea românilor într-o naţiune indivizibilă. Numai că aceasta nu a fost singura măsură decretată de rezoluţiunea de la Alba Iulia şi nici măcar nu a fost decretată ca o împlinire metafizică a unor năzuinţe de veacuri. Unirea a fost, în instanţa sa istorică, un act eminamente democratic, primul de acest fel înfăptuit de români.

Avem acum prilejul să recunoaştem în sfârşit că 1 Decembrie nu este numai ziua în care naţiunea s-a desăvârşit prin unirea tuturor românilor în cuprinsul aceluiaşi stat, 1 Decembrie este deopotrivă şi ziua în care ar trebui să celebrăm democraţia reprezentativă şi pluralismul.

De asemenea, ar fi nimerit să recunoaştem rolul central al partidelor politice democratice în istoria noastră contemporană, la fel de mare ca acela al armatei sau al guvernelor.

Pe această cale s-ar putea să înţelegem mai bine că patriotismul nu este doar un sentiment sezonier şi festivist, ci în egală măsură o alegere raţională şi o virtute democratică. Patriotismul nu se rezumă la drapele, uniforme şi statui şi nu se manifestă doar prin parade militare şi conferinţe comemorative.

Lecţia pe care ne-o transmit înaintaşii noştri de acum aproape un veac este că patriotismul trebuie să fie o alegere de fiecare zi, un referendum cotidian pentru democraţie, pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti din ce în ce mai solide. Haideţi să încercăm să ne amintim faptele.

În toamna anului 1918, românii ardeleni, coordonaţi în mod spontan de notabilităţile locale, de partidele lor politice şi de biserici, au organizat o mişcare colectivă de nesupunere şi au încheiat un nou contract social în afara şi împotriva statului, care atunci era pentru ei cel maghiar.

Au elaborat astfel, în prima zi din decembrie, la Alba Iulia, o agendă politică democratică, de inspiraţie jeffersoniană şi wilsoniană. Adică, vot universal, inclusiv pentru femei, descentralizare, autoguvernare locală, recunoaşterea dreptului la diferenţă şi la dizidenţă, participarea cetăţenilor la formarea deciziilor politice, drept de veto pentru minorităţile etnice, religioase şi culturale.

Unirea ne reaminteşte rezoluţiunea adoptată la Alba Iulia în urmă cu 99 de ani. A fost asociată explicit cu o condiţionalitate politică şi anume, „înfăptuirea desăvârşită a unui regim democratic pe toate tărâmurile vieţii publice”.

Am fost obişnuiţi de cei care încercau să modeleze memoria colectivă a naţiunii în vremea totalitarismului să celebrăm Unirea cu zel patriotic. A sosit acum timpul, cred, să dovedim acelaşi entuziasm faţă de întregul program de la 1 decembrie 1918, cu atât mai mult cu cât agenda democratică stabilită de români în 1918 nu numai că nu a fost dusă până la capăt, dar pare astăzi chiar să fie pusă în pericol în câteva din punctele sale esenţiale.

Dacă este să luăm în serios ceea ce s-a petrecut la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918, ca şi ceea ce s-a întâmplat la Cernăuţi cu două săptămâni mai devreme, ori la Chişinău, în primăvara aceluiaşi an, ar trebui să aniversăm nu doar un eveniment naţional îndelung aşteptat, ci, totodată, un manifest democratic şi anume, textul rezoluţiunii, ce ar putea avea pentru noi aceeaşi însemnătate civică pe care Declaraţia de independenţă o are pentru americani şi cea a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului pentru francezi.

1 Decembrie nu a fost un eveniment militar şi guvernamental, ci unul eminamente civil. Armata maghiară era demobilizată, cea română abia se pregătea să treacă Carpaţii, jandarmeria, poliţia şi toate autorităţile centrale şi locale se aflau în stare de disoluţie, ori de derută. Cu toate acestea, în Ardeal, în Banat şi în părţile locuite de români din Ţara ungurească domnea ordinea. Pentru că elitele locale româneşti, militând în două partide, Partidul Naţional Român şi secţia română a Partidului Social Democrat din Ungaria, au ştiut să se autoguverneze şi să-şi organizeze comunităţile şi aceasta, pentru administrarea treburilor curente, dar mai ales pentru cel mai vast proces electoral din istoria României – atenţie! – ce nu a fost pus în operă de un guvern. Convocate de fruntaşii şi militanţii celor două partide, au avut loc în fiecare comună şi în fiecare oraş întâlniri cetăţeneşti în care au fost desemnaţi reprezentanţi pentru Adunarea de la Alba Iulia. Înarmaţi cu credenţiale, cu asentimentul unor alegători pe care nu-i convocase la urne vreo autoritate publică, aceşti reprezentanţi au adoptat textul rezoluţiunii.

Este momentul să rostim răspicat adevărul: clasa politică a făcut Unirea. Unirea tuturor românilor a avut loc la sfârşitul unui război, dar nu a fost o cucerire militară, ci un proces eminamente politic, în care societatea, prin reprezentanţii ei, şi-a spus liber cuvântul, iar naţiunea a avut curajul civic de a lua hotărâri pentru ea însăşi. Unirea nu s-a făcut pe câmpul de luptă, ci în adunările reprezentative de tip parlamentar de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Nu puterea armelor sau vitejia soldaţilor au creat o patrie comună pentru toţi românii, ci forţa ideilor împărtăşite de oamenii politici, ca şi capacitatea partidelor politice de a mobiliza societatea în jurul acestor idei. Ar fi de aceea potrivit ca în anul ce se va scurge până la 1 decembrie 2018 să refondăm împreună credinţa în democraţie şi în reprezentarea politică, să reclădim încrederea în rolul de neînlocuit al partidelor politice într-o societate liberă şi pluralistă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *