Educație și societate

Dragii mei,
Mi-a plăcut foarte mult din textul invitației mele la această conferință, următorul fragment: „… lipsa unei educații corespunzătoare duce la colapsul societății”.
O concluzie șocantă, dar, din păcate, nebăgată în seamă.
Eu, unul, aș da fiecărui părinte, care vine să își înscrie copilul la școală, un pliant, care să conțină ca titlu, afirmația de mai sus. Există un cuvânt în acel text care mie mi-a atras atenția și îmi va susține toată prelegerea, anume: „corespunzătoare”. Am să redau textul fără cuvântul acesta și obținem: „Lipsa unei educații duce la colapsul societății” Astfel ne ridicăm diferite întrebări: „ce fel de educație?”, „cine oferă această educație?”, „cui se adresează?”, „de ce lipsa ei duce la colaps?” s.a.m.d.
Acest atribut adjectival, „corespunzătoare”, răspunde automat la întrebările de mai sus.
Omul de astăzi trăiește cu greșita credință că educația se dă doar la școală.
Educația unui individ se face în familie, la școală și prin normele societății în care el trăiește. Sper că ați fost atenți la ordinea în care le-am enumerat, deoarece părinții cred că odraslele lor se educă doar în școală, societatea vrea ca școala să ofere indivizi capabili și apți de nevoile ei, iar școala cu neajunsurile ei crede că familia și societatea o sprijină în procesul de educație. Practic vina se aruncă unii de la alții, în joc fiind, așa cum reiese din text, colapsul sau dezvoltarea.
„cei șapte ani de acasă…”
Ca profesor, văd cum părinții și-au transformat copiii în tonomate! Nu zâmbiți, că pentru mulți nu prea ştiu care este diferență între tonomatul de cafea și copilul său.
În aparatul respectiv bagi bani, aștepți câteva minute și primești cafeaua (oribilă de altfel). Mulți investesc în copii bani și așteaptă ca să primească în schimb sentimente. Nu se poate! Tonomatul nu te ia în brațe și nici nu te pupă pe frunte pentru leul pe care tu l-ai băgat acolo! Nu mai trăiți cu falsa impresie că se pot cumpăra sentimentele copiilor cu sute de euro făcuți prin străinătate. Ca să fiu în ton cu cele spuse, „vă luminez” pe cei care nu știați și vă anunț că un copil nu are doar parte „hardware” și „software”, are și o parte de „feelingos”! Astfel dacă investești sentimente în el, atunci primești înapoi tot sentimente. „Tonomatul” acela care îți spune „mami” sau „tati” o să te ia în brațe și în clasa a 12-a înainte să plece în oraș, o să îți dea un sms când întârzie cu fata aceea frumoasă în parc și o să îți dea pe what-app o poză cu prima supă de și-a făcută singură la cămin.
Investirea de sentimente în el este prima formă de educație corespunzătoare pe care o primește un individ. Când investești sentimente în mod obligatoriu oferi și educație, astfel sintagma „cei șapte ani de-a acasă” capătă o formă aproape dumnezeiască.
„after – school” sau „părinte pe bani de la 8: 00 la 17: 00”
Fac parte din generația cu” cheia la gât”, acei copii veniți din altă lume probabil, care terminam școala la 12:00 sau la 13:00, veneam acasă, mâncam singur, că mulţumesc lui Dumnezeu nu sunt ciung, îmi făceam lecțiile (sau teoretic trebuia să mi le fac) și seara, când veneau ai mei eram atent controlat de mama dacă pentru a doua zi aveam temele puse la punct și ghiozdanul făcut.
Acum însă, părintele își aduce copilul la școală de la 7: 30, la 13: 00 eu ca profesor trebuie să îl duc la masă, să îi fac program de somn și să fac temele cu el iar la 17: 00 vin ai lui și îl iau acasă, 1 oră o pierd în trafic și se schimbă, 1 oră mănâncă (asta dacă nu durează mai mult până vine comanda, că de mâncare gătită nu pre mai vorbim), 1 oră se uită la televizor și poate întâmplător se schimbă câteva cuvinte dar nu prea mult că cel mic oricum „parchează” în pat la 21 00, a doua zi repetându-se programul mai sus descris, poate cu mici modificări la unele familii dar cu același substrat.
Din ce v-am expus, ați înțeles că eu, profesorul stau cu copilul lui „x” în școală cel puțin 10 ore pe zi, în timp ce el ca părinte, petrece cel mult 4 sau 5 ore, după caz, cu copilul lui.
Partea și mai interesantă este că părinții, doi, trebuie să poarte de grijă unui copil sau cel mult doi, 4 – 5h pe zi, în timp ce eu, singur, am în grijă 30 – 35 de copii! Zilnic!
Atât de puternic îmi răsună în minte pilda aceea cu păstorii plătiți și Hristos ce poate fi folosită ca extrem de profund exemplu în astfel de situații.
Acesta este un exemplu de educație „scholastică”, în explicarea târzie a termenului și nu o educație „corespunzătoare”, dată unui individ care a trecut de primul prag, cel al celor „șapte ani de acasă”. Este tot o formă de „tonomat” în care găsești părinte de împrumut pentru copilul tău.
„nu este important ce trimiți acasă, important este pe cine lași”
Înainte de a începe acest subtitlu vreau să lămuresc un aspect. Nu contest autoritatea părinților sau mai ales rolul lor atât de important. Dar sunt foarte multe cazuri unde se exagerează. Avem părinți care muncesc pentru binele copiilor lor și mă înclin în fața sacrificiilor pe care le fac! Avem însă părinți care muncesc pentru ei și pentru copiii lor și sper că s-a citit printre litere aici, dintr-o „obligație” față de cel sau cea căreia i-au dat viață. În momentul în care așa zisele tale sacrificii se fac din obligație, ca să asiguri cele necesare pentru” tonomatul” de acasă, apar problemele descrise mai sus.
Acum am să atrag atenția unui alt aspect, despre care am vorbit și anul trecut, anume marea problemă a tinerilor cu părinții plecați la muncă în străinătate.
Dragii mei, NU ESTE IMPORTANT CE TRIMITEȚI ACASĂ, IMPORTANT ESTE PE CINE LĂSAŢI ÎN URMA VOASTRĂ!
Nu condamn părinții! Parol! Condamn statul care nu știe să îi țină acasă pe aceștia ca să își vadă copiii crescând. Sunt oameni care muncesc pentru a asigura un viitor (oricum nesigur) pentru copiii lor, dar ratează ani din viața acestora. Orice se recuperează dragii mei, dar timpul nu!
Nu l-a ajutat cu nimic pe el la prima întâlnire atât de emoționantă suta de euro din buzunar trimisă de părinții din Spania. Îl ajuta încrederea din ochii tatălui dacă era acasă sau îmbrățișarea mamei. Nu a ajutat-o cu nimic pe ea la prima despărțire atât de dureroasă apelul din Italia al mamei dacă nu a fost să o ia în brațe și să îi spună că o să fie bine, Acestea sunt momente ratate din anii în care acești copii sunt singuri acasă, în grija bunicilor sau a rudelor.
Bunica și bunicul nu pot să o înlocuiască pe mama și nici mătușa sau vecina pe tata!

Dragii mei,
Dacă mă întrebați ce este de făcut vă spun sincer că încă nu știu! Caut și încerc să găsesc strategii de intervenție în astfel de cazuri, dar din păcate, nu rulează așa cum se crede, ca un antivirus băgat într-un sistem care merge prost. Este un proces anevoios care necesită schimbare în familie, în școală și în societate.
Cred că trebuie să investim mai mult în copiii noștri. Sunteți părinți și ați investit destulă grijă. Este timpul să investiți suflet.
O absolventă mi-a spus că Dumnezeu nu are umbră și adevăr a grăit că nici lumina nu are umbră. Cum educația înseamnă luminare, rezultă că educația nu are umbră și ține de fiecare dintre noi să nu o umbrim.

Prof. Drd. Teolog Alin Bolboașă – Șofaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *