Israel are nevoie de un lider curajos, care sa faca punti, nu sa manipuleze trecutul. Despre confesiune si convertire Interviu

E crucial sa rupi tacerea si sa te confesezi, dar in iudaism nu e suficient, pentru a te schimba cu adevarat, pentru ca trebuie sa treci mai apoi printr-un proces de reparare a greselii, numit tikkun. Se intampla la fel si cu societatile, cu tarile? Despre schimbarea necesara Israelului – un lider curajos, capabil sa isi asume compromisul fara a intretine polarizari si a manipula trecutul, am vorbit cu scriitorul israelian al momentului, Eshkol Nevo.

Acum sase ani, Eshkol Nevo a trecut el insusi printr-un proces de schimbare. A decis atunci ca nu ii este suficient sa scrie, ca trebuie sa aiba o voce politica si sa se opuna unor masuri pe care el, alaturi de multi alti intelectuali din Israel, le considera gresite si abuzive, cum a fost initiativa de a trece o Lege a loialitatii fata de stat.

Si-a imprumutat vocea si miscarii Breaking the silence, o organizatie neguvernamentala formata din fosti soldati israelieni, care au vrut sa iasa din secretomanie si sa spuna ce au facut gresit si ce li s-a intamplat in conflictul israelo-palestinian.

Dialogul nostru, prilejuit de traducerea unei noi carti la Editura Humanitas Fiction, Simetria dorintelor, s-a articulat in jurul acestor doua fete ale monedei: confesiunea si convertirea.

E si despre prietenie, si despre trauma si despre o societate mozaicata, in pragul celei de-a treia runde de alegeri anticipate.

Vorbiti in treacat in acest nou volum tradus in limba romana despre Heidegger, si anume despre Kehre, care e un fel de ruptura, la limita de convertire. Dar pana a ajunge la tema asta, Heidegger era cel care privilegia intrebarea in fata raspunsului. O intrebare buna te pune pe drum. Eshkol Nevo, va las alegerea primei intrebari.

A fost foarte elegant din partea ta, sa ajungi la prima intrebare prin Heidegger. Cred ca as intreba asa: “Ce simti acum, in 2019, la final de 40, fata de aceasta carte? A fost scrisa acum 15 ani, cand personajele aveau 28 de ani. Ai scrie-o diferit acum?”.

Cand am terminat cartea, am facut probabil ceva banal. Am raspuns unor email-uri de la un prieten bun, raspuns pe care tot l-am amanat, in valtoarea lucrurilor cotidiene. Ati scrie-o, asadar, diferit?

In primul rand, acesta este un fenomen care se intampla, dar nu vreau sa te simti mai putin speciala din cauza asta. Oamenii citesc aceasta carte si apoi isi contacteaza prietenii. Cumpara aceasta carte cadou, pentru prieteni. E un fel de carte care promoveaza prietenia in intreaga lume. E nostim, pentru ca vorbind despre aceasta carte in ultimele 24 de ore, m-a facut pe mine sa imi caut unul dintre prieteni si am avut o conversatie tarzie in noapte, mai ales ca el nu e chiar in cel mai bun moment din viata lui. Am avut astfel o conversatie pe care ar fi trebuit sa o avem in Israel, dar faptul ca sunt aici, in Romania, eliberat de alte obligatii pe care le am in viata, mi-a dat acest ragaz.

Intorcandu-ma la intrebare, cred ca atunci cand am scris cartea, a fost un fel de recviem, am simtit ca o era se termina, era prieteniei, care era centrala in viata mea: prietenii mei se casatorisera, eu ma casatorisem, am inceput sa avem copii, sotiile nu se intelegeau una cu cealalta, copiii nu dormeau noaptea. Cand ne intalneam, era ciudat sa gasim un fel de intimitate. Asa ca eu cred ca am scris aceasta carte ca pe un recviem, un fel de a-mi lua la revedere de la epoca de aur a prieteniei.

Am crezut ca era asta a plecat, ca nu se va mai intoarce niciodata. M-am inselat. A fost acet tip de intrerupere, de vreo 10 ani, dar acum s-a intors. Avem mai mult timp, cele mai multe dintre prieteniile noastre au supravietuit anilor grei si ne-am intalnit si noi, acum o saptamana, la fel ca grupul de prieteni din cartea asta bazata pe o poveste adevarata, si intimitatea era acolo. Inca ne pasa unul de celalalt, inca ne gaseam interesanti si niciunul dintre noi nu era stresat din cauza copilului, pentru ca acum copiii sunt mari, pot sa aiba grija de ei.

O alta epoca de aur a prieteniei.

Poate e inceputul unei alte epoci de aur a prieteniei. Poate ca am scris recviem-ul prea devreme, dar asta e, am scris o carte de care sunt mandru.

Cum de suntem prieteni cu unii oameni anume? Pentru dumnevoastra, de pilda, care e criteriul dupa care va alegeti prietenii?

Cred ca e o combinatie intre cineva cu care poti sa te distrezi, asa cum o faci cand razi sau cand calatoresti – prietenul cu care am vorbit ieri este cel mai bun tovaras de calatorii pe care il poate avea cineva – si capacitatea de a fi langa celalalt cand are nevoie. Mai este si un al treilea element, pe care nu il pot explica, e un fel de chimie.

Pot incerca sa explic, dar cand ma uit la prietenii pe care ii am, cei cinci, sase prieteni apropiati, gasesc acest element magic. Poate ca in viitor stiinta va descoperi ce se intampla intre oameni, atunci cand se simt atrasi unul de celalalt, fie ca e vorba despre o atractie erotica sau una amicala. Ceva se intampla si inca nu suntem in stare sa decodam genetic ce.

Sunt aceste doua teme pe care le aduceti cumva impreuna si care revin in ceea ce scrieti, de la Homesick la Neuland, Trei etaje si, iata, aceasta carte noua: marturisirea si convertirea. Sunt fete ale aceleiasi monede? E convertirea conditionata de o confesiune prealabila?

Se pare ca ai citit mai multe carti de-ale mele decat a facut-o oricine altcineva. E o diferenta intre iudaism si crestinism, in ceea ce priveste confesiunea. In crestinism mergi la biserica, marturisesti si esti iertat. In iudaism, asta nu e suficient. Iti spui pacatul, ok, nu suntem impresionati, acum trebuie sa faci tikkun, care inseamna sa corectezi.

Asta e raspunsul pe care iudaismul il da intrebarii tale: marturisirea e inceputul convertirii, a posibilitatii de a face o schimbare. Mai intai admiti adevarul, apoi te schimbi.

Ai inceput cu Heidegger. Ganditorii se razgandesc, isi schimba optica. Trebuie sa-ti spun ca mi-a luat cateva luni sa scriu paginile acelea despre filosofi, a fost o nebunie. Acum, cand ma uit, a fost o nebunie sa fac asta, nu stiam nimic despre filsofie. Am scris si apoi am trimis paginile unui profesor de filosfie, care mi-a spus: “Asta suna foarte, foarte gresit”. Si atunci am rescris, mi-au trebuit sase luni, pentru cinci pagini. De ce am facut asta? Pentru ca intrebarea asta, daca suntem capabili se schimbare si cum reactionam la schimbare, e foarte grea.

Chiar sunt oamenii capabili de schimbare? Dar daca chiar s-au schimbat? Ii mai putem iubi? Oamenii devin dintr-o data bogati. Sau aroganti. Sau unii cad in depresie si pentru o vreme indelungata, nu pentru o zi sau doua, nu e vorba de melancolie. Cum facem fata acestei schimbari?

Asta e in inima fiecarei povesti: cum stii ca un text e o poveste? Unul dintre criterii e sa te uiti la text si sa vezi daca se petrece vreo schimbare. Daca nu ai o schimbare, de obicei nu ai o poveste. Poti avea un text frumos, dar nu o poveste.

E Ilana, care pare ca se transforma, ca devine cumva o cu totul alta femeie, dar moare, inainte de a ne da seama cat de adanca era schimbarea. Si apoi este Churchill, care vrea sa se schimbe, dar nu imi dau seama daca e capabil de asta.

Da, e o intrebare mare asupra tiparelor. De exemplu, in aceasta poveste avem patru barbati diferiti si avem patru tati diferiti. Una dintre intrebarile pe care ti le pui, ca barbat, este ce faci cu aceasta mostenire pe care ti-a dat-o tatal tau. Vrei sa fii ca el? Vrei sa respingi asemanarea? Churchill incearca sa respinga asemanarea cu tatal lui, sa nu fie ca el, dar nu poate.

Cand eram copil, tatal meu obisnuia sa calatoreasca foarte mult, pentru serviciu. Petrecea foarte multe saptamani plecat. Si uram chestia asta. Mi-am spus ca, atunci cand voi fi tata, nu voi face niciodata asta. Si ce fac acum? Sunt intr-un turneu literar! Si este cel de-al saselea, in ultimele patru luni. Asa ca repet tiparul pe care am jurat sa nu-l repet.

Poate pentru ca dorinta noastra secreta este, de fapt, sa ii facem pe parintii nostri sa se schimbe. Nu doar sa nu ii repetam, ci chiar sa ii schimbam, in asa fel incat sa recuperam un anumit fel de relatie.

Da, asta e un alt lucru legat de relatii, in special in privinta celor intime, intre copil si parinte, de exemplu, sau intre soti. Este atat de greu sa schimbi tipare. Odata ce e in sistemul tau, sa fii realmente capabil sa faci o schimbare intr-un mod dinamic, in interiorul unui cuplu, si fara sa te desparti, este extrem de greu.

Te poti desparti si atunci despartirea in sine produce schimbarea si te intorci diferit. Asta mi s-a intamplat mie, inainte de a ma casatori cu sotia mea, ne-am despartit si apoi ne-am regasit. Si cand ne-am regasit, a fost diferit, ceva se schimbase.

Aici avem si aceasta problema a dorintelor: in ce masura dorinta ta se schimba, pe masura ce cresti?

Eu credeam ca vreau sa fiu psiholog, am studiat psihologia, prietenii mi-au spus ca voi deveni un psiholog, parintii mei erau psihologi. Am facut multe eforturi pentru a atinge un nivel academic inalt. Dupa multe investitii din partea mea, am fost acceptat intr-unul dintre programe, dar apoi, intr-o zi, am inteles ca de fapt eu nu vreau asta, nu vreau sa devin un psiholog. Eu vreau sa scriu. Acest moment de revelatie, ca dorinta mea s-a schimbat, a provocat ceva in mine. Voiam sa scriu, nu sa fiu un terapeut.

Asta e o convertire, pentru ca in convertire nu e vorba numai sa devii altceva, ci sa si renunti la ceva care te definea. In romana, termenul vine din religie, unde inseamna sa renunti la o religie pentru a trece la alta.

In cartea mea, Yuhval este religios loial ideii de a fi indragostit de Yara. El nu renunta la Yara. Nu mai e iubita lui, se intalneste cu alte femei, dar nu conteaza. El ii este religios credincios. Ii ia mult timp pana sa fie capabil sa se converteasca, trebuie sa treaca prin multe pana cand sa ajunga in punctul acela in care sa isi spuna: “S-a terminat”.

Ce trebuie sa se intample pentru ca schimbarea sa se produca si sa tina?

Nu pot scrie cele sase reguli despre asta, sunt mai degraba un cautator decat un descoperitor, dar pot vorbi din experienta mea. De fapt, stii, e Romania, pot spune ce vreau eu, in interviurile din Israel as fi asa precaut!

Cateodata, trebuie sa iei un pumn in fata pentru a te schimba. Cea mai mare schimbare pe care am facut-o in ultimii 10 ani a fost acum sase ani si a fost legata de doua lucruri.

Mai intai am avut o demostratie uriasa in Israel, am participat la ea si scris despre ea in Trei Etaje. Participarea la aceasta demonstratie a fost pentru mine un eveniment care m-a determinat sa-mi schimb viata, sa ma implic mai mult politic, am infiintat un ONG de creative writing, al carui scop este sa schimbe societatea israeliana prin intermediul scrisului.

Celelalt lucru a fost ca mi-am dat seama ca nu sunt fericit. Aveam deja 41 de ani, in plina criza a varstei mijlocii, nu stiam ce sa fac cu mine, eram profund nefericit. Cartile mele erau deja best-seller-uri si probabil ca toata lumea se gandea ca sunt implinit, dar nu eram si constatarea acestui fapt a fost ca un dus rece.

Ceva era gresit in viata mea: cand te trezesti in fiecare dimineata melancolic, si afara nu mai e iarna, e semn ca ceva nu merge deloc bine. Mi-a luat vreo doi ani sa inteleg care e problema si sa fac acea schimbare care se impunea, deci iata ca solutia a intarziat doi ani, in cazul meu.

Fara a primi aceasta palma de la viata, fara perioada grea prin care am trecut atunci, probabil nu as fi schimbat nimic, as fi continuat pur si simplu sa scriu carti.

Exista aceasta initiativa despre care stiu ca ati scris, care se cheama Breaking the silence, nu am gasit exact textul. Sunt marturii ale fostilor soldati din Israel si ele cuprind atrocitati pe care le-au vazut in conflict. Aveti acest exemplu si in cartea asta noua, episodul Campionatului Mondial cu soldatii israelieni intrand in casa unor arabi, sa vada meciul.

In textul meu e vorba despre cum ministrul israelian al Educatiei a interzis organizatia in scoli si i-a declarat pe cei din ea dusmani ai societatii israeliene. Titlul articolului se adresa direct acelui ministru, era ceva de genul: “Bennett, si eu rup tacerea”. Adica il sfidam spunandu-i ca nu poate sa ne reduca pe toti la tacere.

Scena cu soldatii care intra in casa arabilor doar pentru a-i forta sa-i lase sa se uite la nu mai stiu ce meci de la Cupa Mondiala, aceasta poveste este in intregime inventata de mine. E pura fictiune. Dar cand a iesit cartea, cum in societatea israelina este un tabu sa vorbesti despre faptele comise de soldatii nostri in Cisiordania, oamenii au fost atenti la aceasta poveste. Si apoi, intr-o zi, la o lansare, a venit la mine un cititor care mi-a spus: ti-am citit cartea si voiam sa te intreb: De unde stii? Cine ti-a spus? Am jurat sa nu spunem.

Am ramas cu gura cascata cand omul mi-a spus ca plutonul sau a facut exact asa ceva, si dupa aceea au facut un fel de juramant solemn sa nu spuna la nimeni. Asa ca omul voia sa stie cine si-a incalcat juramintele si mi-a spus de povestea asta.

Uite asa fictiunea poate ajunge realitate. Lucruri pe care doar mi le-am imaginat probabil ca s-au intamplat deja cuiva.

Atunci cand nu il mai vezi pe omul din fata ta ca fiinta umana, cand ei sunt palestinieni, nu oameni, lucruri de genul asta chiar se pot intampla. Am crezut ca e fictiune, s-a dovedit a fi realitate.

In carte e sentimentul de rusine al soldatului.

Nimeni nu poate fi mandru de asa ceva. Trebuie sa intelegi ca atunci cand vorbesti despre prietenie in Israel, vorbesti despre armata. Prietenia dintre barbati inseamna de cele mai multe ori ca au facut armata impreuna. Asta e prototipul prieteniilor masculine israeliene, iar eu am vrut sa vorbesc de genul asta de prietenii dintr-o cu totul alta perspectiva: armata nu era cea care ii unea, care ii facea mandri.

E si o diferenta de generatii aici. Tatal meu a lupta in doua razboaie, in 1967 si in 1973, si era extrem de mandru de ceea ce a facut, pentru ca aparase tara de un atac. Erau convinsi ca asigura viitorul copiilor lor.

Cand mergi ca soldat intr-un loc cu oameni, unde nu e armata contra armata, esti mai degraba un politist decat un soldat si eu nu am putut fi mandru de asta. Puteam sa inteleg de ce e necesar, dar fara sa ma simt mandru. Mi-as fi dorit sa se termine. As fi vrut sa fiu in bucatarie, nu acolo.

Acelasi sentiment al rusinii apare in cartea mea preferata, Homesick, acolo unde personajul isi da seama ca locuinta in care sta, din sat, apartinuse unor palestinieni, era o casa palestiniana, de unde locatarii fusesera alungati.

Tema Nakba si a narativului palestinian privind 1968 este tabu in societatea israeliana. A fost chiar o tentativa de a face o lege prin care fie interzisa chiar mentionarea. Chiar si aceasta organizatie Breaking the silence e o problema.

Apoi a fost ministrul Culturii din Israel, care a incercat sa faca o lege, numita Legea Loialitatii, si am fost foarte vocal contra ei. Pentru prima data in viata am vorbit la demonstratii, pentru ca imi place sa vorbesc oamenilor, dar unde sunt peste 200 de oameni, pot intra intr-un atac de panica. Dar mi-am confruntat teama si am vorbit si am fost capabili sa oprim legea. A fost acum doua veri. Unii dintre parlamentari s-au rusinat ca au fost implicati in asta si s-au retras, iar legea a cazut.

Dar inca ne luptam si cred ca asta nu se intampla doar in Israel, presa, intelectualii trebuie sa lupte oriunde pentru a apara dreptul fundamental de a spune ceea ce crezi.

Vorbind despre confesiune si despre aceste marturisiri ale soldatilor, memoria vindeca? E si aceasta teza, ca trecutul dureros mai degraba il pui intre paranteze.

Am vorbit despre Homesick, prima mea carte, apoi a fost Simetria dorintelor. Daca te gandesti la tot ce se intampla in Homesick, e despre trecut, pentru ca acolo e dorul de casa. Ne lipseste ceva.

Care e cuvantul in ebraica, pentru dorul de casa? Pentru dor?

Nu exista un asemenea cuvant. Atunci cand iti lipseste ceva, spui כמיהה.

In limba romana, spunem ca avem un cuvant intraductibil si acela e dor.

Homesick a fost o privire inapoi, in trecut. Si cred ca fiecare carte pe care o scriu e ca o reactie la cartea precedenta, asa ca Simetria dorintelor e o reactie la a-ti fi dor si a scrie despre trecut.

Hai sa vorbim despre viitor acum. Care sunt dorintele noastre? Ce vrem sa se intample?

Israelul e un loc bizar, in care politicienii nu vorbesc despre viitor. Ei manipuleaza trecutul mereu, in special prim-ministrul nostru, care nu are nicio viziune, nici macar nu pretinde ca ar avea vreo viziune, despre viitor. Nici macar nu pretinde ca are o agenda despre ce vrea sa faca. Nimic! Vorbeste doar despre presa, intelectuali, stanga si Holocaust.

Speculeaza fricile.

Si manipuleaza trecutul. Cartea asta e o reactie la acest fel de a privi. Peste patru ani, la urmatorul Campionat Mondial, ce vrei sa se intample?

Personajele isi duc viata in Tel Aviv, dar orasul lor e Haifa. La fel ca in Homesick, unde locul nu e nici Ierusalim, nici Tel Aviv, ci undeva intre cele doua.

Cred ca e o propozitie in carte despre dumul dintre cele doua orase. Daca ar fi sa aleg un loc in care se intampla aceasta carte, atunci el este drumul. Locul este drumul. Nu Tel Aviv, nu Haifa, ci drumul.

La varsta lor, ei sunt fizic in Tel Aviv, dar inima lor e in Haifa, unde sunt amintirile, inceputul prieteniei lor, familiile. Asta a fost viata mea, cand aveam 28 de ani si aveam acest bagaj urias cu rufe pe care il duceam acasa la parinti si ma intoarcem cu ele curate. Ma duceam la acelasi bar in Haifa. Cred ca si in Bucuresti sunt oameni care locuiesc aici, dar orasul natal e altul.

E greu sa traiesti in orasele mari. Te fac sa simti singur, exista competitie pentru tot ceea ce faci, toti vor sa fie ce vrei si tu. Fratele meu, care a ramas in Haifa, traieste o viata cu totul diferita de a mea, o viata foarte linistita. Cand vin acasa si vreau sa ies la un pahar cu el, daca e dupa ora 21, imi spune: “Frate, e prea tarziu, voi fi obosit. Vreau sa dorm la ora aceea”.

Scoala de scriere creativa unde e?

In Jaffa, Tel Aviv.

Mi-a placut la Tel Aviv sentimentul acesta al constructiei, under construction.

Si Bucurestiul pare asa.

Bucurestiul e in distrugere, mai degraba. Berlinul iti mai da acest sentiment, al constructiei.

Mereu. Berlin e unul dintre orasele mele preferate, dar trebuie sa spun ca, in ultima vreme, isi pierde putin din inocenta lui. A fost ceva magic cu Berlinul dupa caderea Zidului, ca inceputul unei noi ere. Il gasesc mai comercial in ultima vreme. Voi merge la Berlin pentru lansarea celei mai recente carti pe care am scris-o, Last Interview.

Sper sa fie tradusa in curand si in romana. Dar mai ales Neuland.

Nu, e prea lunga si o spun cu regret. Sunt mandru de Neuland, nu stiu daca e cartea mea cea mai buna, dar cu siguranta e cea mai ambitioasa. Cred ca, poate, as mai fi capabil sa mai scriu o astfel de carte inca o singura data, in viata.

A fost bine primita in Israel?

Extrem de bine primita, a fost un succes urias, dar in afara Israelului, deloc, nici macar in Italia, unde sunt foarte citat.

Daca te uiti pe Google, gasesti lipita de carte eticheta de anti-sionista.

Nu e anti-sionista, e chiar pro-sionista, punandu-si intrebarea ce reprezinta sionismul astazi. E nostim, pentru ca am fost invitat la un mare congres sionist acum cateva luni si au vrut sa vorbesc despre Neuland, la opt ani dupa ce a fost publicata in Israel. Am vrut sa creez discutii in jurul sionismului.

Vorbind despre confesiune, Eshkol Nevo, vorbim despre felul in care spunem povesti. Sunt multe scoli de storytelling. Politicienii sunt invatati sa spuna povesti, daca vor sa convinga. Am acest sentiment ca povestea e supralicitata. Nu e o inflatie de povesti pe piata?

Chiar vreau sa citesti ultima mea carte, Last Interview, pentru ca titlul alternativ a fost The Storytelling. Personajul principal e un scriitor care e prins intr-o capcana a spunerii de povesti, nu se poate opri sa spuna povesti si chiar cand vorbeste cu sotia lui, ii spune o poveste, chiar si cand vorbeste cu cel mai bun prieten al lui, ii vinde o poveste.

Si asa intra in tot felul de necazuri. Intr-un fel, e despre magia spunerii de povesti, dar si despre pretul pe care il platesti, pierzandu-ti autenticitatea.

Sunt de acord, nu stiu daca povestea e supraestimata, dar are un pret. Totul e o poveste, nu?

Dar poate fi invatat asa simplu, sa spui o poveste?

Da, poti ajuta oamenii sa isi imbunatateasca modul in care spun povesti. Nu e asa complicat. Cand a trebuit sa spun povesti de adormit copiii, pentru fiicele mele, am inceput cand fata cea mare avea 3 ani si inca spun povesti la culcare, pentru cea mica. Asadar, sunt 13 ani de spus povesti. Nu in fiecare seara, dar in fiecare seara cand nu lucrez, macar de trei, patru ori pe luna. Si nu ma lasa sa le citesc, vor sa le spun povesti din cap. Daca tot au un tata scriitor, macar sa profite.

Si trebuie sa inveti elementele unei povesti bune. De exemplu, inainte de a veni aici, si e un turneu dublu, merg si in Rusia, aproape o saptamana cu totul, fiica mea era trista si voia sa ii spun povestea. I-am spus o poveste si nu a fost multumita: Tata, nu e o poveste buna. De ce?, am intrebat-o. Pentru ca nu e despre o problema reala, mi-a spus.

In inima povestii trebuie sa ai un conflict, ceva vulnerabil, asta e tehnica.

Iubiti povestea, dar nu si fotografia. In fotografiile care apar in carti, e o absenta, ceva lipseste, ca si cum fotografia mai degraba ar ascunde ceva.

Adevarul e ca urasc felul in care fotografiile au devenit modul nostru de a experimenta viata. Am mers prea departe. E dragut sa faci cate o fotografie din cand in cand, dar oamenii au devenit obsedati de asta, intr-un fel care e enervant si te trag si pe tine in asta. “Sa facem o fotografie, sa facem un selfie!”. Traiesti un moment extraordinar si cineva are urgenta asta, sa faca o fotografie si atunci momentul s-a dus. In minutul in care pozezi, momentul in autenticitatea lui nu mai este acolo.

Nu aveti nici cont de Facebook.

Nu, nu sunt in social media. Mi-ar placea sa gasesc un mod de a ma conecta direct cu cititorii, dar prin text, nu fotografii.

E ceva in neregula cu asta: inainte sa luam cina, o fotografiem si trimitem fotografiile prietenilor nostri. Mai intai, experimenteaza! Sau, de pilda, dupa o lansare, oamenii vin si vor sa facem fotografii si am aceasta regula: daca vrei o fotografie, trebuie sa astepti mai intai sa vorbesc cu oamenii care au cartea si vor o dedicatie. Nu ii refuz, inteleg si apreciez, dar prefer sa citeasca cartea, nu e nevoie de fotografii pentru asta.

Dar asta e lumea, astazi. Social media ne transforma vietile, in multe feluri.

Totul e pe grupuri de WhatsApp. Cand era fiica mea mica, nu imi placeau grupurile de parinti, de exemplu. Sotul meu se ocupa de asta.

In primul rand, cred ca sotul tau este un erou, nu il cunosc, dar deja il admir, cred ca este singurul barbat care, voluntar, isi inlocuieste sotia pe grupurile astea. Sotia mea face asta si plateste pretul. Trebuie sa fie mereu alerta, sa raspunda la timp.

Eu vreau sa nu lipsesc dintr-o conversatie, sa ma bucur, de exemplu, de conversatia noastra fara sa fiu deranjat de ceva. Am acum sansa sa vorbesc cu cineva care chiar mi-a citit cartile si poate face o comparatie intre ele, e o bucurie, de ce as fi deranjat de alte lucruri?

O alta problema a social media e ca umple spatiile, deci cand ai timp sa te gandesti? Si daca nu ai timp sa te gandesti, cum sa scrii povesti si cum sa spui ceva nou?

Cred ca fiecare poveste pe care am scris-o a inceput cu un moment de goliciune, nimic nu se intampla.

Eu sunt jurnalist politic, in viata de zi cu zi.

Dar esti o persoana foarte culturala.

Trebuie sa echilibrez politica. Ceea ce scrieti deschide si fereastra catre o grila politica, in sens larg, mai ales prin felul in care intalniti – confictual sau nu – istoria mica, viata personala cu istoria mare, viata tarii. Care sunt limitele aici, intre cele doua?

E un conflict, dar eu ma gandesc la asta ca la un proces de osmoza. Poti pretinde ca ai o diferenta intre viata publica si cea privata, dar nu o ai. Asa cum vorbeam noi doi inainte de a incepe interviul, sa nu fii afectat de evenimentele politice, mai ales cand sunt intense, nu e posibil, ca esti constient de asta sau nu.

Poti sa participi si sa nu fii afectat? De exemplu, poti sa mergi in armata pentru trei sau patru ani si sa nu fii afectat de asta? Nu cred. Chiar daca serviciul militar nu implica sa omori oameni, chiar daca doar esti acolo cand lucruri rele se intampla, asta ajunge la tine, te schimba.

Ma intereseaza felul in care acestea doua, public si privat, interactioneaza. Asa percep eu lumea. Poate pentru ca am crescut intr-o familie politica, unde nu era distictia asta. Mama mea era foarte patimasa in ceea ce priveste lucrurile politice din tara mea, asa am crescut. Cand scriu, e tot timpul si despre ce se intampla in jur.

Care sunt clivajele de azi in societatea israeliana?

Nu cele la care te-ai gandi cand vine vorba despre Israel. De obicei, lumea se gandeste la dreapta versus stanga, pro-pace si tot asa. Lucrurile s-au schimbat, in principal din cauza prim-ministrului problematic pe care il avem. Acum este vorba despre lucrurile centrale ale sionismului, lucruri despre care credeam ca sunt rezolvate, cum e democratia.

Israelul se presupune ca e paradisul democratic din Orientul Mijlociu, dar acum, de vreme ce prim-ministrul ii ataca pe toti cei care il critica, daca ministrul lui incearca sa impuna o lege a loialitatii fata de tara, sa forteze artistii sa fie credinciosi Guvernului, democratia nu mai e o axioma, trebuie sa luptam pentru ea.

Eu am fost crescut sa cred ca daca un judecator spune ceva, atunci are dreptate, pentru ca e obiectiv. Prim-ministrul nostru contrazice asta. Mai intai, politia a spus despre el ca e corupt. El a spus ca politia nu stie nimic, e o vendeta personala. Apoi, sistemul judiciar a spus ca e corupt. Ok, a replicat el, sistemul de justitie e corupt si trebuie investigat. Si are adepti, 30% din tara il sprijina.

Cum se explica asta? Cum de atatia oameni il sprijina pe Netanyahu, dupa toate astea?

Cum? Pentru ca e foarte carismatic, intr-un fel populist si e foarte eficient in manipulare. Si-a construit cariera politica pe polarizare si asta e opusul a ceea ce tara noastra are nevoie, pentru ca e un mozaic.

Ce ii trebuie tarii este un lider capabil sa construiasca punti si sa gaseasca un fundament comun.

Marea intrebare din Israel, si nu e doar o chestiune de statistica, e asta: “Ce avem in comun?”. Cum de nu putem forma o coalitie? Nu e o intrebare tehnica, pentru ca nu suntem in stare sa raspundem la prima intrebare: Ce avem in comun? Cred ca acum e timpul sa ne intoarcem la valorile de baza, cele din declararea independentei. Nu e despre palestinieni, ci despre valorile de baza ale democratiei.

Nu totul e despre conflict, spuneti.

Nu in acest moment. Odata ce depasim acest moment rau din istoria Israelului, al unui lider care nu vrea sa plece, dupa ce trece asta, vom fi in stare sa prgresam si sa vorbim despre chestiunea palestiniana.

Dar chiar mai e pe masa solutia celor doua state? Pare mai degraba o prezervare a unui status quo.

Cred ca este o distinctie clara, pe care multi europeni nu o inteleg sau nu empatizeaza cu ea, intre Gaza si Cisiordania. E problematic sa explici, europenii nu sunt mereu constienti de complexitatea situatiei. Dar pot sa spun opinia mea.

In niciun caz nu se poate ajunge la o intelegere cu Hamas, nu exista nicio cale. Toti cei care sustin pacea spera ca regimul Hamas sa ia sfarsit, pentru ca nu va pune capat violentelor.

Chiar si daca e partea slaba a ecuatiei, e cea care provoaca mereu violente. Tot timpul. Impotriva cetatenilor, impotriva prietenilor mei care locuiesc acolo, copiii lor sufera de sindrom post-traumatic si e cu adevarat trist sa vezi felul in care 15 ani de rachete au dat peste cap o generatie intreaga.

Asta e una dintre povesti si nu pot sustine o intelegere de pace cu Hamas. Nu cred ca e posibila. E foarte violenta si manipulatoare.

Apoi, avem Cisiordania, unde e Autoritatea Palestiniana, care e non-violenta si care face eforturi pentru a preveni terorismul. Coopereaza cu fortele de aparare israeliene, nu vrea o solutie violenta.

Ce ma astept e ca un lider israelian curajos sa mearga si sa incheie o intelegere cu Autoritatea Palestiniana, macar sa inchida aceasta poveste. Sa se faca o frontiera, sa se ajunga la un compromis, e nevoie de compromis cand faci pace si apoi, dupa ce toate astea vor fi rezolvate, se poate gasi o solutie pentru situatia din Fasia Gaza.

In ultimii 12 ani, nu am avut un lider dispusa sa faca asta. E nevoie de mult curaj pentru asta, compromisul inseamna sa te expui criticilor, iar lui ii este prea frica sa faca asta.

Am vorbit in deschidere despre Heidegger. Mai ales dupa publicarea Caietului negru, chestiunea nazista a fost evidenta. Intrebarea e daca una poate fi separata de cealalta, optiunea in viata privata de opera. S-a pus aceasta intrebare si pentru Gunter Grass sau pentru Milan Kundera, la acesta din urma fiind vorba despre colaborarea comunista.

E o intrebare prea mare pentru a raspunde in cateva propozitii. Ii putem ierta pe oameni pentru greselile lor? Ne intoarcem la carte. Poti ierta un prieten care te-a dezamagit?

Nu cred in niciun fel de interzicere, nu particip la niciun fel de boicot. E greu sa vorbesti despre alti scriitori, dar sunt scriitori in Israel care nu ar merge in asezarile settlerilor. Eu merg. Mai invita si merg. Am fost si acum doua saptamani, am citit, a fost si muzica. Si cred ca artistii trebuie sa contribuie la dialog, sa fie cu mintea deschisa. Eu nu cred ca promovarea boicotului nu e treaba mea de artist.

E foarte personal, fiecare are vulnerabilitatile lui. De pilda, e un cantaret foarte popular in Israel, poate cel mai popular muzician, care e acuzat de molestarea unor adolescente. Nu e dovedit inca, dar pare ca a fost implicat in astfel de activitati. Pentru mine, ca tata de fete, e foarte greu, cand ii aud cantecele la radio, sa nu ma gandesc la asta. Nu sunt capabil sa fac diferenta.

Nu pot sa gasesc o regula pentru asta, e foarte personal.

Intrebarea mare e daca arta trebuie sa fie morala sau nu.

In mod evident, arta si povestea trebuie sa testeze limitele moralitatii. Una dintre marile probleme insa ale scrisului in intreaga lume este corectitudinea politica. E o mare problema in Statele Unite, unde am primit intrebari ciudate de la jurnalsiti: “Cum ai putut sa scrii despre palestienii, cand nu esti un palestinian?”. Tocmai asta e ideea literaturii, sa vezi lumea prin ochii celuilalt.

In aceasta carte, de pilda, asa e, e o poveste despre patru barbati, dar este si o poveste despre felul in care femeile afecteaza soarta barbatilor. Care e dorinta lui Yuval? Yara. Ce se intampla cu Ophil? O intalneste pe Maria si totul se schimba, isi schimba toata viata. Ce se intampla cu Amichai? Sotia lui moare si asta ii schimba viata, incepe un proiect politic, social, inspirat de frustrarea pentru felul in care a fost tratat cand ea era in spital.

Unul dintre motivele pentru care am devenit scriitor e pentru ca la a doua intalnire cu sotia mea, ea mi-a spus ca visul ei era sa se casatoreasca cu un scriitor. In Last Interview ma joc cu asta si e acolo o scrisoare de la sotie, care spune: Da, e adevarat, ti-am spus la a doua intalnire ca vreau sa ma casatoresc cu un scriitor, dar nu mi-am putut imagina atunci ce necazuri imi va aduce asta. Tot ce se intampla intre noi e in carte. Credeam ca sotul scriitor va lucra de acasa, va avea grija de copii si eu voi putea iesi. Si ce intampla acum? Mergi mereu in turnee. Regret complet dorinta. Pot sa dau undo acestei dorinte?

Ce inseamna numele Eshkol in ebraica?

E un nume foarte democratic, inseamna manunchi de banane, de fructe. Poate fi folosit metaforic.

Radacinile sunt ebraice.

Biblice. Chiar daca e o figura neimportanta in Biblie, una dintre cele mai putin importante figuri, este fratele prietenului unui prieten al cuiva important.

Dar imi place semnificatia numelui, a fost poate cel mai important moment pe care l-am avut la terapie, inima mea era sfasiata, nu stiam ce sa fac, si terapeutul mi-a spus: Stii, numele tau e un destin. Mereu vei face mai multe lucruri in acelasi timp si asta esti tu. Nu te poti impotrivi, vei avea mereu un suflet democratic asa ca ai putea sa te bucuri.

Numele tau ce inseamna?

E tot biblic, de la Magdal, satul unde s-a nascut Maria Magdalena, asa ca pot spune ca ma simt acasa in numele meu, in sat.

—-

Eshkol Nevo s-a nascut la Ierusalim in 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot si psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astazi detine cea mai mare scoala privata de scriere creativa din Israel si este considerat mentorul unei generatii de scriitori in formare.

Toate romanele sale sunt bestselleruri in tara natala, iar doua dintre ele, Simetria dorintelor si Trei etaje au fost dramatizate.

Publicate in traducere la mari edituri din peste zece tari (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK si Other Press USA etc.), cartile sale au fost premiate atat in Israel, cat si in strainatate.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Citeste continuarea acestui articol… .

Sursa/Ziare.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *