Jurnal de vacanţă. I – ATENA

          Pe urmele Greciei Antice sau a desăvârşirii cognitive şi inspiraționale sau pur şi simplu, în căutarea poftei de viaţă şi a pocalului de sete spirituală stingător, o vizită ori escapadă – declamați-o şi <fugă> – spre Atena cu toţii suntem datori. Şi de n-am fi, nu-i bai, mai sunt şi alte locuri de văzut pentru profani, dar nu e şansă să nu te întorci cu aer sacru în alveole…
Avertizarea mea iniţială ar fi să nu te aventurezi, dacă nu cunoşti riscurile expunerii la Grecia şi dacă nu eşti pregătit să vezi viaţa în felul ăsta: rotiţa motoare a ceasului trasă în exterior, bateria neînlocuibilă a telefonului aruncată în mare şi sufletul pe turație <originară>. Grecia în sine e o Geneză în Geneză şi dacă mergi acolo căutând „chaise longue”-ul şi vreo Daphne sau Elena purtătoare de „longues jambes” cu care să distrugi vesela de pe mese, te-ai rătăcit de grup, pesemne.

«Kyríes kai kýrioi», răsună din A321-ul companiei naţionale de transport aerian a Greciei, Aegean şi privirile penetrante ale însoţitoarelor de bord se activează, ca o dezgheţare a Sphynx-ului din Bucegi peste pajiştea liniştită acum câteva secole. Da, grecoaicele au acele „arătări” ce o reconstruiesc pe Hera, o furtună liniştită şi totuşi o furtună. Le-aş protocoli cu privirile blânde ale copilelor Daciei ce se regăsesc peste secole în mamele, mătuşile, iubitele noastre clemente şi-ar bria erodarea genei prin războaie crunte si neînţelese (şi necăutate, dar sortite), iubiri fantastice de zei şi patimi pentru excentricităţi divine şi mundane.
„Grecoaicele sunt complexe, amice!”, zice vecinul meu de zbor căruia îi înalţ o doză de Άλφα (Alfa, berea naţională, «confiscată» şi ea, de capitalişti). Cunoscut peste meridiane şi absorbit de frumuseţile milenare ale Atenei (fermecat şi capturat de o ateniană), grandmaster-ul Nigel Short îmi rămâne companion de confesiuni şi proiecţii pentru încă două ore din cele trei şi jumătate cât durează zborul de la Londra la Atena. Feţele severe ale grecilor mai spre senectute („oase” de „grecotei”, gândesc) ne sunt îndulcite de o greacă mieroasă, emisă în fel turistic.
Masa şi vinul sosesc după un «Parakalo!», lovindu-ți simţurile, ca pe poeţii francezi absinth-ul. Nigel îmi zâmbeşte iniţiat, deşi spune că îi e dor de mâncarea mamei din Bolton, grecii nu-ţi oferă mâncare, ci ambrozie. Doza asta de nemurire e ca mângâierea mamei şi sărutul iubitei, în acelaşi timp. (Combină uleiuri esenţiale cu prospeţimea şi energia crudităţilor). Aş inventa un proverb, deşi temător că el există deja: «În timp ce mănânci greceşte scufundă-ți ochii în mare, să simţi cum e când îţi pleacă sufletul spre Rai!»
Nici nu e nevoie să pleci departe, căci marea e parte din Rai, eventual înalţă-te pe Acropole şi-apoi scufundă-te în marea de la poalele lui, să vezi că există şi înălţare prin prăbuşire.

Pe lângă partea feerică a Atenei există şi o parte practică, de cele mai multe ori încântătoare:
– Clima blândă, cu aer cald, monoton ca plimbările zeilor prin eternitate. (Croşetare de paşi rari, cuminţi, bătrâni). În verile extreme, cu 45°C, grecii schimbă ouzo-ul pe bere şi-şi sparg vesela indoors.
– Oamenii dulci, prietenoşi, deschişi şi foarte primitori. (E loc pentru toată planeta în Grecia şi dacă totuşi ar fi aglomeraţie, mai fac zeii câteva insule, să se bucure tot omul de Paradis)
– Legea e lege, dar noi respectăm tocmeala (o lege mai umană, pentru care zeii ne recompensează cu soare şi fericire): printr-o coincidenţă sau nu, după vizita pe Acropole, eu şi companionul meu cu privire caldă, din Dacia străbună, testăm varianta românească a mersului cu metroul. (Călătoria costă 1.40€ şi e valabilă 90 minute din momentul în care l-ai validat, după care trebuie să iei alt bilet, doar că eu ofer două vieţi biletului meu deja zădărnicit, ca o renaştere, dar altă dată şi alt timp. Doar că, la un moment dat, trei controlori greci vigilenţi ne reperează şi ne roagă să facem onorurile: al meu, ca Mona Lisa lui Mr. Bean şi al ei, epuizat temporal şi ne-regenerat, rătăcit în al purtătoarei ataş feminin. Conversaţia purtată în engleză sau zâmbetul ei – eu eram practic, mă gândeam la amenda de 90€ publicată pe toate afişele la intrare – a generat o mostră a omeniei greceşti. Am fost îndrumaţi să luăm un singur nou bilet, căci al meu era bun, compostat de două ori!)

– Viaţa de noapte a Atenei este, de departe, una cu stil, gust şi miros. Locaţii cum nici Londra nu are, servire ireproşabilă, diversitate (dusă undeva spre globalism). Am înţeles că sunt cluburi animate fără sfârşit, aşa cum este specific climei mediteraneene. (Şi nu-i de mirare că deşi februarie, străzile erau umblate chiar şi după trei dimineaţa). Are bucăţica asta de lume un aer care te ţine treaz chiar şi atunci când nu mai ai resurse fizice. Să fie aerul pur, bine respirabil, sau marea-martoră a Olimpului, e de aflat.
– Deşi Acropolele se află la o înălţime de numai 150 metri faţă de mare, numai grandoarea lui istorică şi temporală îţi generează rău de înalt.
Arunci un ochi şi spre celelalte coline şi ţi se duce gândul la câte legende a îndurat pământul asta şi totuşi, în Grecia parcă mai e loc de iubiri, trăiri înalte şi frumuseţi după care să sfârşeşti ca Icar. (De altfel, Grecia e şi un loc al împăcărilor furibunde, aşa cum îmi povestea un prieten acum un an: „Pune-ţi sufletul amanet în Grecia şi vei primi şi dobândă”).

Am rămas surprins impresionat de generozitatea localnicilor şi de atenţia lor pentru turişti/vizitatori, pornind de la recepţionerul hotelului, Dimitris, până la oamenii simpli care, pe lângă grijile zilnice (destul de apăsătoare, din păcate), au timp să îţi ofere indicaţii şi chiar dacă nu vorbesc engleză, îţi caută pe cineva care poate. În mare parte e o relaţie frumoasă între greci şi români, am aflat că unii dintre ei s-au făcut cumetri şi-ar fi şi culmea să nu fie aşa, grecii probabil sunt unii dintre cei care ne cunosc destul de bine.
În Atena nu se ajunge greu din România, sunt în jur de 1000 km, destul de uşor de parcurs cu maşina, există o variantă cu trenul până în Salonic şi, fireşte avionul care te duce în Atena în aproximativ 1h şi 35 minute (practic, nici n-ai timp să te uiţi pe geam). De evitat, totuşi Atena în lunile de «cuptor», atunci când mai bine îţi răcoreşti porii pe una din insulele magice.
Chári Athína!

Prof.
Gabriel Laurențiu Pătrașcu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *