Nu ştiţi cu cine vă puneţi

În naivitatea mea, nu m-am gândit că o mască de gaze pe post de voal, un scut anti-gloanţe de cauciuc în loc de corset şi o centură de castitate anti-pulane sunt indispensabile în kit-ul oricărei naive care pleacă la drum să le spună unor golani că-s nepricepuţi în ale guvernării.

Am fost complet depăşită de vremuri. Nu mai există romantism. E o epocă hardcore. În timp ce eu mă gândeam, pe drum, că indiferent ce s-ar întâmpla, n-o să spun niciodată „m..e PSD“, pentru că e descalificant pentru mine, ei erau preocupaţi să găsească bocancii potriviţi pe care să-i înfigă mai cu sete în mulţime, muniţia adecvată, gazul care arde mai tare, dulăii care să-şi bage p..a mai adânc în jurnalişti şi în oamenii refugiaţi pe străzi.

Mi-am dat seama că am anticipat greşit încă de la ora 16.00, când eram în studio la Realitatea TV şi am văzut în direct cum o primă linie, foarte agresivă, de aşa-zişi „protestatari“ s-a izbit în jandarmii dinspre guvern şi a început să facă scandal, lovindu-i cu cozile de la steaguri. Moment şocant pentru mine, care organizasem de nenumărate ori proteste în diaspora la care au fost, uneori, mii de participanţi (OUG 13). Nimic din comportamentul acelor provocatori nu avea de a face cu oamenii pe care îi văzusem eu la mitinguri în străinătate şi care erau, unii, chiar în piaţă, veniţi special din Belgia pentru protestul de pe 10 august. Jandarmii au ripostat într-un mod cu totul şi cu totul inexplicabil: în loc să izoleze imediat acea primă linie, de câţiva derbedei, şi să o scoată din piaţă – pentru că restul manifestanţilor erau liniştiţi şi paşnici, iar ei aveau suficiente efective să poată face asta – au lăsat tensiunea sa crească. Nici nu i-au fugărit, călcat în picioare sau bătut cu pumnii, cum s-a întâmplat cu oamenii pe care i-au încolţit pe străzi. Au fost, aşa, „preventiv“ graţioşi cu golanii.

Am intrat în piaţă în jur de 19.00 seara. M-am întâlnit cu prieteni, cu oameni faini, pe unii îi ştiam doar din online. M-au oprit nişte doamne să-mi spună că li-s dragi articolele mele; am semnat pentru #fărăpenali; m-au prins de mână vecinii lui Pavlos, de la Colectiv, să facem o poză împreună. Am pornit tot mai adânc în mulţime. O fetiţă striga, de pe umerii tatălui ei, „PSD, ciuma roşie“. Un tânăr îi spunea celui de lângă el, pe care nu părea să îl cunoască: „eu sunt aici pentru că mama a murit de infecţii, prin spitalele lor“. O doamnă în vârstă îi povestea unei fete de vreo 18 ani despre România interbelică şi ce oameni aveam în politică atunci.

Niciunul, absolut niciunul dintre toţi aceşti oameni pe care i-am văzut nu ar fi dat cu bâta nici într-un copac, să scuture fructele din el.

Pe măsură ce înaintam spre centru s-a schimbat atmosfera şi s-au schimbat feţele din jur. Printre oameni erau indivizi – unii cu tricouri negre – care păreau să ştie exact unde se duc şi ce fac. Pe unul dintre ei l-am văzut de mai multe ori, odată împingând o femeie, cu sete, altă dată urlând către jandarmi.

Apoi a început dansul nupţial. Primul val de gaz pe care l-am luat direct în plămâni a venit de niciunde şi a fost atât de şocant, încât mi-a luat secunde bune să înţeleg ce se întâmplă. Oamenii s-au panicat şi au început să se retragă spre margine, un băieţel de lângă mine plângea – „mami, nu pot să respir“. Maică-sa i-a pus tricoul peste faţă, l-a luat în braţe şi s-a izbit în marea de oameni cu disperare, să-i facă loc către ieşirea spre bulevard.

Am avut atunci, prima oară, sentimentul că mi se despică creierul în două, în efortul de a înţelege ce se petrece. Jumătate încerca să rămână raţională, gândind că poate, din întâmplare, un val de aer a adus sprayul pe care un jandarm conştiincios îl folosise împotriva unui derbedeu infiltrat în mulţime. Cealaltă jumătate auzea bubuituri în spate şi nu le identifica sursa, dar se simţea în război. Mai târziu, am aflat că erau de la bombele cu gaze, care, atunci când le-am văzut în aer, am crezut că sunt artificii.

Artificii! Atât de tâmpit de naivă am putut fi.

Am ieşit din mulţime, pe bulevardul din spate de la Antipa, ca să prind o linie de semnal. Am văzut oameni în civil vorbind la staţii, alţii, în grupuri mici, discutând aprins între ei. Am respirat adânc de câteva ori, mi-am luat un suc, să alunece mai bine gazul, şi m-am întors în piaţă.

Ce a urmat este greu de descris de către orice minte care încearcă să rămână întreagă, lucidă, să explice în orice fel, raţional, ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei pe 10 august 2018. Ce pot să spun acum este doar că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Am avut şi am în continuare sentimentul profund că a fost rezultatul unui calcul rece, satanic şi lipsit de orice fel de umanitate sau scrupule, al unui lider de partid bolnav. Un om care a avut tupeul nemărginit să afirme că jandarmii au acţionat legitim. Un om care conduce nişte trupe de mercenari şi nişte sclavi în funcţie din Ministerul de Interne şi din Jandarmeria Română şi care a studiat foarte bine cum se pot zdrobi, în fălcile de rechin puhav, cele mai elementare drepturi ale omului, într-o ţară europeană, la un protest care s-a vrut paşnic, la care au venit mame cu copii în braţe, într-un efort simbolic, istoric pentru libertatea de exprimare şi lupta pentru democraţie.

Nimeni nu face aşa ceva fără ordine clare, de la cel mai înalt nivel. Nimeni, cu atât mai puţin oameni care ştiu ce înseamnă disciplină militară. Explodau „artificiile“ peste noi şi alergam spre Titulescu, de fiecare dată, după o gură de aer. În jur plângeau femei şi copii, una striga, abia ţinându-se pe picioare, „ordinarii dracului, aţi băgat în pământ viitorul copiilor mei“. De cel puţin patru ori am prins şi am tras după mine manifestanţi care se sufocau. Care nu înţelegeau nimic din ce se petrece. Tineri, femei. Am ieşit la un moment dat şi am ajuns la o terasă de lângă piaţă, să-mi încarc telefonul, când a venit un val mare de oameni alergând. Câteva mame şi-au adăpostit copiii înăuntru. Aveau feţele umflate de gaz şi abia respirau.

Ultima oară când m-am întors către piaţă promisesem la telefon de cel puţin 10 ori că nu mai calc acolo. Primeam mesaje să plec, să nu mă mai întorc sub nicio formă, pentru că eu nu văd ce se întâmplă, dar e război.

Mă loveam de oameni care treceau, alergând, pe lângă mine, huiduind şi strigând cu glasul înecat de gaz: „hoţilor, hoţilor“. Vedeam jandarmi înaintând spre noi şi, cumva, în mod cu totul şi cu totul inconştient, mă gândeam că mergând înspre ei voi fi în siguranţă, că ne apără. Mă sufocam, dar în inconştienţa mea de om cu mintea liberă, civilizată şi încrezătoare în autorităţile statului, în povestea mea în care ele înseamnă echilibru, încredere şi respect pentru cetăţean, mă gândeam că acolo, lângă ei, e locul în care va fi cel mai sigur pentru mine să stau.

M-a smuls din asta o mână care m-a înşfăcat de umăr, m-a întors cu totul în loc şi mi-a urlat în ureche „fugi, că ăştia ne calcă în picioare“. Nu ştiu cine era omul ăla. Nu îi ştiu faţa. Îi simt încă mâna pe umărul meu.

Aşa a fost noaptea mea de dragoste cu nişte criminali care au gazat copii. N-am luat pulane peste faţă, nici şuturi în burtă. N-am luat gloanţe de cauciuc în picioare. N-am nuntit, m-au trădat, n-am fost în situaţia de a primi varianta mai uşoară, precum Ioana Moldovan, de la Documentaria, între un spray lacrimogen în plină figură şi un f…t straşnic, de la un jandarm mărinimos.

Dar am luat cea mai clară şi mai curată mostră a realităţii că suntem guvernaţi de o adunătură de criminali, pentru care demnitatea şi libertatea umană nu înseamnă nimic. Aşa cum scriam dimineaţa, la 3.00, uitându-mă în continuare, în stare de şoc, la imaginile din piaţă, nu mai este de râs. Nu mai e despre tâmpenie crasă expusă în public pe la întâlniri de nivel înalt. Nu are nimic de a face cu candoarea infantilă a prostului devoalat de o mulţime inteligentă şi cu alte criterii de bună guvernare.

E despre sadismul rece şi lipsit de scrupule al borfaşului care nu ezită nicio secundă să pună în genunchi, la propriu, cu bocancii şi bâtele sclavilor din dotare, femei şi copii, totul pentru a-şi conserva privilegiile, puterea, averile furate. E despre ordine date la nivel înalt care au fost respectate întocmai. E despre minima demnitate umană şi despre Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, care au fost nimicite, pur şi simplu, de autorităţi, în noaptea de 10 august 2018. E despre supravieţuirea în lumea civilizată şi liberă, în fond, care nu se poate întâmpla dacă aceşti dezaxaţi – printre care se numără voci care au spus, public, că oamenii trebuiau mitraliaţi, nu alungaţi cu tunuri cu apă – rămân la putere.

Dar mai este despre ceva: e despre curajul nebun şi demnitatea fiecărui om care a stat neclintit, cu mâinile goale, în faţa lor, în numele drepturilor pe care ei le-au pulverizat cu muniţie şi cu echipament de război. E despre onestitatea şi forţa lor imensă, pe care niciun scut de jandarm nu o poate trânti la pământ. E despre solidaritatea unor oameni care s-au unit din toate colţurile lumii pentru decenţă, pentru responsabilitate şi profesionalism la guvernare, pentru alfabetizare şi educaţie, pentru libertatea de exprimare, pentru România europeană. Pe oamenii aceştia nimeni nu-i poate opri sau schimba. În niciun caz o gloată sinistră de borfaşi care şi-a însuşit, pe persoană fizică, instituţiile statului, şi şterge pe jos cu oameni nevinovaţi, în fiecare zi.

E despre voi, cei care sunteţi România, de fapt. Cei care merită toată povestea asta de dragoste, până la capăt. Eu, una, mă simt pregătită să o duc la bun sfârşit, cu orice preţ. Sfârşitul lor, dar nu ca ei. Ca noi. Cu minte, putere, muncă şi răbdare. Cu vot. LA VOT. Şi nu numai acolo. Cu toate mijloacele legale şi civice care se pot mobiliza, pe toate fronturile, până când putem respira, din nou, în această ţară.

Haideţi. În numele copiilor gazaţi, căzuţi pe străzi, duşi în stare de inconştienţă la spitale, din ordinele unor huligani. În numele viitorului nostru şi al lor.

Editorial apărut pe Adevărul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *