Prea devreme pentru al treilea razboi mondial

Exact cu un an in urma, in dimineata zilei de 7 aprilie 2017, presedintele Donald J. Trump a ordonat un atac cu rachete asupra bazei aeriene siriene Shayrat, ca pedeapsa pentru atacul cu arme chimice pe care armata siriana il efectuase cu trei zile mai devreme la Khan Shaykhun.

Citeste toate textele scrise de Petrisor Peiu pentru Ziare.com

Navele americane USS Ross si USS Porter au tras un sir de 59 de rachete Tomahawk, distrugand aproximativ o cincime din flotila aeriana siriana, precum si instalatii de alimentare si depozite de carburanti. Donald Trump a ordonat respectiva lovitura pentru ca anuntase in prealabil linia rosie pe care nu o admite incalcata de catre regimul lui Assad: utilizarea armelor chimice.

Rusii, constienti de riscurile unui angajament direct impotriva americanilor, nu au reactionat militar. Tot atunci a avut loc o disputa intre strategul sef al Casei Albe, Steve Bannon, si Jared Kushner, influentul ginere al presedintelui, disputa cauzata de oportunitatea acelei interventii. Bannon, care s-a opus loviturii aeriene, este acum plecat din echipa lui Trump.

Astazi, omenirea priveste ingrijorata catre arida tara araba de unde poate izbucni al treilea razboi mondial. Ce s-a intamplat in ultimul an?

In primul rand, fortele armate ale regimului Assad au castigat razboiul cu rebelii suniti, islamisti sau moderati deopotriva, si controleaza mare parte din teritoriu. Numai in ultimele trei luni s-au impus in peste 12% din tara:

In al doilea rand, Turcia o ocupat militar o zona importanta din nord-vestul Siriei, stopand avansul militarilor kurzi.

In al treilea rand, kurzii si-au consolidat teritoriul controlat (colorat in galben pe harti).

Guvernul lui Assad controleaza acum un teritoriu de peste 100.000 kmp, populat cu peste 73% din populatie, SDF (kurzii si aliatii sai) controleaza o arie de 50.000 kmp, populata cu peste 17% din populatie, iar opozantii regimului (islamisti si moderati) mai detin doar 22.000 kmp si 9% din populatie. ISIS nu mai controleaza decat 11.000 kmp si sub 0,1% din populatie.

Sa ne amintim ca razboiul a pornit de la contagiunea “primaverii arabe” in 2011 impotriva unui regim excesiv prin demonstratii de strada, dar s-a transformat rapid in revolta majoritatii sunite a sirienilor (aproximativ 70% din populatie) impotriva guvernului controlat de catre minoritatea alawita inca din 1971 (dinastia Assad este alawita); alawitii sunt o varietate siita si nu reprezinta decat 12% din populatie.

Atunci cand fundamentalistii islamisti au preluat controlul asupra operatiunilor anti-Assad si-au ostilizat imediat celelate grupuri etnice: kurzii (10% din populatie-suniti laicizati, in cautarea cel putin a unei autonomii de genul celei obtinuta in Irak), crestinii asirieni (4-5% din populatie), druzii (3% din populatie) si turkmenii (1% dintre sirieni). De exemplu, gruparea jihadista Jabhat al-Nusra a macelarit comunitati druze in intregime pentru refuzul de a se converti.

In Siria se desfasoara, in paralel, mai multe razboaie, in afara celui principal, dintre guvernul controlat de alawitii lui Assad si sunitii divizati si izolati in diverse “pungi” de rezistenta.

Este vorba despre un conflict sangeros intre Turcia si populatia kurda din Nordul tarii; rezistenta kurda a construit un front masiv, Hezen Suriya Democratic (Fortele Democratice Siriene), avand ca pivot aripa militara YPG a partidului PYD, cu peste 50.000 soldati si continand si gruparea turcmena Jaysh al-Thuwar si pe cea araba Jaysh al-Sanadid (formata din tribul Shammar).

Ca sa ne facem o idee privind intensitatea conflictului turco-kurd, putem retine ca in decursul ultimei confruntari intre cele doua parti, batalia pentru Afrin, partea turca a pierdut aproape 800 de militari, iar partea kurda aproape 900 de militari.

Este, apoi, vorba de un conflict mocnit, care izbucneste din cand in cand, intre Iran si Israel. Nu mai departe decat in februarie, o drona iraniana plecata de la baza T4 (Tiyas, langa Palmyra) a patruns in spatiul aerian israelian; ca raspuns, aviatia israeliana a atacat unitatea de comanda si control iraniana de la baza T4 dar, in cursul operatiunii, sirienii au doborat un avion israelian. Ca urmare, premierul de la Ierusalim a ordonat un atac masiv care a vizat aproape jumatate din capacitatile aeriene siriene. A fost momentul in care lumea a realizat amploarea coliziunii dintre regimul de la Teheran si statul evreu din teatrul de operatiuni sirian.

Desi guvernul Netanyahu a transmis pe toate canalele posibile (ultimul, discutia directa cu Putin din ianuarie 2018) care sunt liniile rosii pentru israelieni, iranienii le-au incalcat din ratiuni militare: imbatati de singurul succes militar extern din ultimul secol al trupelor proprii, iranienii vizeaza permanentizarea prezentei militare in Siria, precum si dezvoltarea “on the ground” a unor fabrici dedicate asamblarii echipamentelor militare specifice, precum si a unor baze militare permanente pe taram sirian.

Si peste toate aceste conflicte, mai putin sau mai mult intense, troneaza “the big game”, conflictul global/regional intre America si Rusia.

Americanii au trasat linia rosie: folosirea armelor chimice, la care trebuie sa raspunda, iar, pe de alta parte, Washington-ul trebuie sa isi apere principalul aliat, Israelul. Adica, America trebuie sa pedepseasca insolenta lui Assad de a folosi din nou armele chimice la un an de la precedenta pedeapsa americana. Donald Trump este, astfel, obligat sa loveasca tinte siriene cu tirul plecat de la vasele sale de lupta. In acelasi timp, astfel, America va atentiona Turcia ca este prezenta in zona si ca sprijinirea kurzilor are consistenta, fortand o presiune reala asupra islamistului Erdogan.

Rusii, pe de alta parte, se vor simti nevoiti sa raspunda provocarii unui nou asalt aerian american, care ar putea sa ucida zeci/sute de vieti rusesti, fie ele chiar ale contractorilor privati.

Marele meci ar fi putut fi, asadar, urmatorul: americanii sa traga de pe portavioanele si distrugatoarele din Mediterana rachete de croaziera sau Tomahawk asupra unor tinte siriene, iar rusii sa aiba de ales daca sa le lase sa treaca (parte a unui razboi care nu este al lor) sau sa le intercepteze cu rachetele S-400 (zise infailibile). Problema rusilor consta in aceea ca, daca se hotarasc sa intercepteze rachetele americane, trebuie sa aiba o rata de succes de 100%: orice racheta americana care va lovi tinte siriene va fi o dovada ca rusii nu stapanesc tehnologia si ca sistemul lor de aparare este vulnerabil. Dar nici americanii nu vor cu adevarat sa afle raspunsul la intrebarea daca rachetele lor pot fi anihilate sau nu.

Consecinta acestor calcule este probabil foarte simpla: americanii vor lovi tinte siriene care nu implica prezenta ruseasca, iar rusii se vor face ca protesteaza. Si asa toata lumea isi va atinge obiectivele: americanii vor apara propria linie rosie, iar rusii nu vor intra intr-un razboi direct cu americanii din care sa iasa tare sifonati.

Restul miscarilor sunt de “atmosfera”: atragerea englezilor si francezilor in ofensiva anti-Assad, contestarea de care rusi a veridicitatii atacului chimic etc.

Nu sunt de neglijat nici aspectele globale: Occidentul si Federatia Rusa au ajuns la un nivel de confruntare greu de dezamorsat, care presupune izolarea rusilor pentru cel putin o generatie si care naste o intrebare fundamentala: atunci cand nu exista nicio cale realista de de-conflictualizare ce putem face? Unul din raspunsuri, cel mai facil, este: escaladam conflictul pana la niveluri insuportabile de unde nu mai poate fi posibil decat un scenariu de detensionare

Sambata dimineata, inevitabilul s-a produs: SUA, Marea Britanie si Franta au atacat tinte siriene, in primul rand o unitate de cercetare stiintifica din cartierul Barzah, Damasc, care se presupune ca ar produce arme chimice si biologice, o unitate de stocare a armelor chimice, situata la vest de Homs si un depozit de echipamente chimice si un post de comanda, situate langa Homs.

Americanii si aliatii lor au utilizat aviatia (bombardiere B1) pentru a trage mai multe rachete asupra sirienilor; rachetele au ocolit cu atentie orice posibile tinte rusesti, desi rusii nu au fost anuntati in prealabil de localizarea atacurilor. Generalul Joe Dunford, seful statelor majore reunite americane, a anuntat ca atacurile au fost mai importante decat cele din aprilie 2017, mentionand un numar de 118 rachete trase fata de 59 anul trecut.

Important este ca rusii nu au niciun motiv sa raspunda acestui atac prin actiuni impotriva americanilor; ei se vad nevoiti sa raspunda lovind tinte ale rebelilor sprijiniti de tarile vestice; in plus, ei se afla in incomoda pozitie de a evita orice masura care ar putea deranja Israelul sau armata kurzilor din nord-estul Siriei.

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Despre ce vrei sa scriem?

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *