România, stat paralel

Statul Paralel

Foto: Adriana Neagoe/Inquam Photo

România este, într-adevăr, condusă de un stat paralel. De un stat al celor care, una vorbesc, alta nutresc. De un stat paralel cu orice obligație asumată. De un stat care nu înțelege conceptul de parteneriat, nici în plan intern, cât nici în plan extern. Sau, dacă îl înțelege, nu dă doi bani pe el.

Astfel se face că avem în continuare nevoie de MCV, ceea ce este frustrant pentru cetățeanul de rând. Iar când auzi critici la adresa Comisiei Europene privind menținerea mecanismului de verificare, de la înălțimea pozițiilor doi și trei în stat, ești tentat să afirmi că CE este necinstită față de noi, iar politicienii noștri niște patrioți adevărați. Dar să ne uităm puțin la detalii, la cele pe care le poate observa orice om, manifestând un minim de atenție și să aflăm astfel dacă se mai impune, sau nu, menținerea de mecanisme de verificare în România. 

Cred că suntem cu toții de acord asupra faptului că adeziunea la o structură de tipul UE, sau NATO, structuri preexistente la momentul aderării României, atrage după sine un proces de adaptare a legislației interne, de realocare de resurselor, de adaptare a proceselor interne, de adoptare a unei conduite corespunzătoare, mai exact de conformare cu structura la care ne-am manifestat dorința de a adera. Cum s-a raportat statul paralel român la această realitate? Păi, hai să vedem împreună. 

Pentru că membrii fondatori ai UE au stabilit că sunt necesare pompe de apă în zonele rurale, că deșeurile trebuie colectate selectiv, ca în orașe să fie trasate piste pentru biciclete, că justiția trebuie să fie independentă, iar lupta anticorupție să fie efectivă, este de bun simț să te aștepți că și pretendenții la calitatea de membru trebuie să facă demersuri pentru îndeplinirea acestor condiții. Sau, dacă nu doresc, măcar să le conteste sincer, transparent și argumentat. Or, nu este cazul României, care a avut o abordare nesinceră, chiar necinstită. România s-a comportat și în această materie ca un stat al formelor fără fond, îndeplinind condițiile, în disprețul beneficiarilor și spre înșelarea partenerilor europeni, într-un mod formal și fără a urmări spiritul acestora. Astfel avem în foarte multe localități rurale, pompe de apă curentă, dar care nu au fost niciodată racordate la rețeaua de alimentare, avem stâlpi de beton pe parcursul pistelor de biciclete, dar și foarte multe zone în care acestea sunt ocupate de autoturisme parcate. 

Avem, în marile orașe containere pentru colectarea selectivă a deșeurilor, containere ce sunt folosite de cetățeni, dar cu toate acestea ne aflăm pe ultimul loc în Europa, la colectarea selectivă. Cum este posibil? Păi, deși am bătut la picior ani la rând Bucureștiul, mărturisesc faptul că nu am avut oportunitatea de a vedea până acum în acțiune nici o mașină de colectat gunoiul din aceste containere, deci nu pot confirma, dar nici infirma, ipoteza vehiculată că ar fi încărcate la grămadă, deopotrivă deșeuri de plastic, metal și sticlă, lipsind astfel de sens modul în care au fost colectate. Totuși am văzut frecvent diverși indivizi, care plimbă zilnic după ei un ansamblu format dintr-un cărucior și un sac imens de rafie, extrăgând, fără a fi deranjați de autorități, peturile din containere, lăsând în urma lor și o mizerie greu de descris, nespecifică unui stat care se pretinde civilizat. 

Și pentru că am ajuns și la justiție, cu o atenție specială față de cea anticorupție, doar un om nesincer nu ar putea observa gravul conflict de interese în care se află cei care modifică în aceste zile legea penală dar și pe cele care guvernează actul de justiție. În sensul că, după asaltul împotriva codului penal, prin care se încearcă în continuare mutilarea legislației, în mod special în materia faptelor de corupție, brusc apare și nevoia unei reformări a legilor justiției, chiar în momentul în care înalți demnitari fac obiectul unor anchete penale, iar cei desemnați să o reformeze sunt, în mod cu totul întâmplător, servili acestora. Până acum a mers ceas, nu a necesitat ajustări. 

Acum însă, când în sfârșit justiția răzbește să însoțească de probe, ceea ce este de notorietate publică ( un mic exemplu, în Teleorman toată lumea știe că în județ, de altfel unul dintre cele mai sărace din țară, tot ce mișcă are legătură cu familia Dragnea), trebuie reformată de urgență. 

Sunt de acord că justiția nu funcționează perfect în România. Dar care domeniu funcționează perfect în această țară? Din acest punct de vedere, o reformă ar putea fi necesară. Dar aceasta nu poate fi făcută de niște subiecți activi ai codului penal și în același timp societatea să-și poată vedea liniștită de activitățile curente.

Nici la NATO nu putem spune că România s-a raportat ca la un partener important. La un moment dat, s-a supus dezbaterii publice următoarea dilemă. Ce ar trebui să fie prioritar pentru un guvern social-democrat? Achiziția sistemului da rachete Patriot, sau mărirea salariilor? Nu sunt expert militar, însă ține doar de bunul simț să înțelegi că simpla adeziune la o organizație militară, fără o implicare serioasă, nu-ți poate oferi prea multe garanții în cazul unui potențial conflict militar. Sunt lucruri care nu se pot pune în balanță, ocazie cu care nu pot să nu mi-l amintesc pe domnul Ponta, pe vremea când încă era prim-ministru, întrebând oarecum retoric, dacă societatea vrea spitale, sau penitenciare. Da, este nevoie de spitale, la fel cum este nevoie și de salarii care să confere un nivel decent de trai. Însă, dacă nu facem suficiente penitenciare, s-ar putea să nu fie nici suficiente spitale care să deservească victimele infractorilor rămași “pe afară”. Sau, dacă nu investim în apărare, este foarte posibil ca măririle de salarii să nu ne ajute prea mult în cazul unui conflict militar.

Având în vedere cele de mai sus, menținerea unor mecanisme de verificare în ceea ce privește România este necesară. Probabil că alternativa ar fi retragerea calității de membru. În momentul în care ai de a face cu un “partener” nu tocmai cinstit, nu este întocmai normal să-l tratezi cu o oarecare prudență?

Așa cum am afirmat anterior, statul parlalel se manifestă puternic și în plan intern. Este acel stat paralel cu voința exprimată a poporului, cu năzuințele și idealurile pentru care unii s-au jertfit în Decembrie 1989, paralel cu concepte precum consultarea, dezbaterea, comunul acord, stimulul utilizat în detrimentul constrângerii legale, parteneriatul, amiabilul, buna cuviință și nu în utlimul rând cu conceptul bunului simț.

Pentru statul paralel, economia, mediul privat, patronul, nu reprezintă un partener de discuție, cu care să se consulte înainte de a lua decizii ce-i vor afecta activitatea, ci reprezintă aproape un dușman, care trebuie ținut sub control prin lege și înfierat atunci când refuză supunerea necondiționată. Contribuabilul, există și el pentru statul paralel, doar prin prisma multiplelor obligații avute, timp în care puținele drepturi ce-i sunt recunoscute, nu sunt protejate și garantate în sens real. 

Îți recomandăm

Statul paralel nu-și propune obținerea de rezultate prin puterea convingerii, sau prin stimulente care să ducă la o conformare voluntară. Apelează întotdeuna la puterea punitivă a legii, pe care nu o folosește pentru a reglementa relații și situații, scop fundamental al legii, ci pentru a constrânge și pedepsi. Astfel, în România vaccinarea se face prin puterea legii, accesul în piață al produselor și serviciilor de proveniență internă se face prin constrângeri legale, în detrimentul creării unui climat de stimulare a competitivității acestora, iar lista poate continua la nesfârșit.

Statul paralel nu se află în slujba cetățeanului, ci este stăpânul lui. Statul paralel nu este constituit din persoane cu o statură ireproșabilă. Dimpotrivă, standardele de conduită sunt cele mai scăzute, mulți dintre constituenții acestuia fiind posesori ai prezumției de vinovăție.

Cetățeanul de rând se lovește zi de zi de viața grea, de condițiile improprii din sistemul de sănătate, de lipsa medicamentelor, de un sistem educațional ce nu este centrat pe elev, în calitate de beneficiar, de lipsa infrastructurii rutiere, de birocrația atât de încurcată și irațională, încât are potențialul de a înfrânge și cele mai tari spirite, de prețuri în creștere, de noi și noi forme de impunere, de schimbări legislative fără rost. În paralel, statul paralel susține că în România se trăiește bine, că economia este dinamică și are cea mai mare creștere în raport cu celelalte state europene, desenează și inaugurează din creion zeci de kilometri de autostradă, an de an.

Acesta este Statul Paralel, în ultimă instanță paralel cu realitatea. Cu realitatea internațională și cu cea națională. Cel care, atât printr-un cadru legal aberant de restrictiv, cât și prin alte malversațiuni electorale a acaparat puterea, iar acum își impune voința în mod autoritar, prin punerea pumnului în gură și în disprețul tuturor celor care gândesc diferit, celor care nu-i împărtășesc modul de a acționa. Este statul totalitar aflat la conducerea României.

Iar celor care i se opun, nu le rămâne altceva de făcut decât să construiască o alternativă puternică și să-l doboare cu ocazia următoarelor alegeri, în pofida tuturor constrângerilor existente în legislația electorală, lăsându-l pradă uitării, ca un act de igienă al clasei politice. Mai sunt trei ani până atunci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *