Noutăți

Siria: ghemul de interese regionale şi globale înnodat la Damasc. Bluff-ul Rusiei, răspunsul aşteptat al lui Trump, intervenţiile Iranului, Turciei şi Arabiei Saudite

Siria este iar în centrul unei crize majore cu implicații greu de prevăzut. Puterile occidentale iau încă o dată în calcul o intervenție împotriva regimului de la Damasc, în timp ce Rusia și Iranul s-au poziționat ferm de partea aliatului lor. Scenă de confruntare pentru marii actori globali (SUA, Rusia) şi câţiva importanţi jucători regionali (Turcia, Iran, Arabia Saudită), Siria rămâne, la șapte ani de la declanșarea războiului civil, principalul focar de instabilitate din Orientul Mijlociu, centrul a numeroase conflicte, directe sau indirecte, între actori locali, regionali și globali. Citeşte o analiză despre situaţia de moment din zonă şi posibilele dezvoltări ale situaţiei.

Momentul zero al crizei actuale: o nouă crimă de război cu arme chimice

“1429 de persoane au fost ucise în atacul cu arme chimice, inclusiv cel puțin 426 de copii”, se arată într-un raport preliminar publicat de Casa Albă, care acuză guvernul sirian că s-ar fi aflat în spatele atacului. Locul în care a avut loc acesta: enclava rebelă Ghouta de Est. Data: 21 august 2013. Regimul lui Bașar al-Assad trecuse de ceea ce președintele de atunci al Statelor Unite, Barrack Obama, numise “linia roșie” – folosise arme chimice împotriva propriei populații, într-un atac ce amintea de cel de la Halabja, ordonat cu 25 de ani mai devreme de un alt dictator din Orientul Mijlociu, Saddam Hussein.

Nu putem decât să speculăm cu privire la cum ar fi evoluat situația din Siria și din regiune dacă Statele Unite ar fi răspuns la această încălcare a liniei roșii printr-o intervenție militară. Poate că regimul lui Bașar al-Assad nu s-ar mai fi aflat, astăzi, la putere în Siria, poate că explozia Statului Islamic și devastarea adusă de acesta în Siria și în Irak ar fi fost evitate, poate că nu ar mai fi avut loc intervenția rusă, iar Iranul nu și-ar fi consolidat atât de mult influența în regiune, poate că nici Turcia nu ar fi alunecat către un nou conflict cu militanții kurzi, poate că Europa ar fi fost scutită de valurile de refugiați care au determinat numeroși alegători să opteze pentru formațiuni extremiste și au generat tensiuni intra-comunitare. Poate că nu ar mai fi murit aproape o jumătate de milion de sirieni – sau poate că ar fi murit mai mulți. Nu avem de unde să știm.

Știm, însă, ce a urmat. La fel ca și Saddam Hussein în 1988, Bașar al-Assad a rămas la putere. Intervenția militară occidentală a fost evitată în schimbul promisiunii – garantate de Rusia – că Damascul renunță la arsenalul său chimic. În vara lui 2014, Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW) chiar a anunțat eliminarea acestuia. Doi ani mai târziu, o investigație a aceleiași organizații releva că guvernul sirian a lansat, în 2014 și 2015, mai multe atacuri cu clor asupra zonelor rebele. Rusia și China blochează, în Consiliul de Securitate, sancționarea Damascului.

În aprilie 2017, aviația de război a Damascului bombardează cu gaz sarin orașul Khan Shaykhun, ucigând zeci de civili; OPCW și ONU conchid că muniția fusese fabricată cu precursori din stocul pe care Siria îl avusese înainte de 2014 – cu alte cuvinte, Damascul mințise și ascunsese de inspectorii internaționali o parte din arsenalul său. Atacul din 2017 a dus și la o replică din partea Statelor Unite, care au lansat câteva zeci de rachete asupra unei baze aeriene siriene.

Apoi, în urmă cu câteva zile, la un an de la Khan Shaykhun, scenariul se repetă, tot în Ghouta de Est, de data aceasta în orașul Douma: zeci de civili sunt uciși și alte câteva sute răniți într-un atac cu arme chimice. Occidentul acuză, din nou, guvernul sirian de această nouă încălcare a liniei roșii. Damascul – ca de obicei – neagă. Moscova își sprijină aliatul în Consiliul de Securitate și avertizează că va doborî eventuale rachete care vor fi lansate asupra Siriei, iar Donald Trump îi răspunde, pe Twitter, să se pregătească, pentru că rachetele vor veni. La ora la care scriu aceste rânduri, Washingtonul nu și-a dus la îndeplinire amenințarea, însă o operațiune militară pare destul de probabilă. Nu este clar care va fi amploarea acesteia, cine va participa la ea (pare sigur că Statele Unite și Franța, se vorbește însă și de Marea Britanie) și dacă Rusia chiar va risca o confruntare armată cu Occidentul pentru clientul său.

Atacul chimic: provocarea care s-ar putea întoarce împotriva lui Assad

Bineînțeles că, până când se va face o anchetă cu privire la atacul de la Douma, nu se va putea ști cu certitudine ce s-a întâmplat acolo; de altfel, OPCW a anunțat că își dorește să trimită experți care să investigheze atacul. Teoretic există și posibilitatea ca acesta să fi fost regizat de rebeli tocmai pentru a determina Occidentul să declanșeze o intervenție militară împotriva regimului de la Damasc. În fond, de când Rusia și-a trimis avioanele de război în Siria, Bașar al-Assad, care cândva părea a fi pe punctul de pierde puterea, a reușit să întoarcă războiul în favoarea sa, iar forțele care luptă pentru el au obținut o serie de victorii importante, cea mai recentă dintre acestea chiar în Ghouta de Est. Rebelii din această enclavă au amenințat ani de zile Damascul și au lansat numeroase atacuri asupra capitalei siriene, însă au fost forțați să-și abandoneze pozițiile în urma unei puternice ofensive pe care forțele guvernamentale au lansat-o în luna februarie a acestui an. La momentul folosirii armelor chimice, Douma era ultima localitate aflată în continuare sub controlul rebelilor și se vorbise de mai multe ori și de predarea acesteia, așa că era o chestiune de timp până când orașul urma să cadă. De ce să riște Bașar al-Assad și aliații săi o reacție a Occidentului?

O astfel de argumentație ar fi mult mai plauzibilă dacă atacul de la Douma ar fi primul de acest gen. Bașar al-Assad a arătat, însă, în repetate rânduri că, pe de-o parte, este dispus să testeze limitele Occidentului iar, pe de altă parte, nu-și face niciun fel de scrupule atunci când vine vorba de pierderi în rândul civililor, dacă asta îl ajută să rămână la putere și să câștige războiul. În ceea ce privește al doilea aspect, exemplele abundă.

Să nu uităm cum a început conflictul sirian: printr-o reprimare sălbatică a unor proteste pașnice, cu mii de persoane arestate și aruncate în pușcării, unde au fost documentate numeroase cazuri de tortură și execuții. Împotriva manifestanților s-a deschis, în repetate rânduri, focul cu muniție de război, până când o parte dintre militari au refuzat să mai tragă și au format Armata Siriană Liberă care a declanșat rezistența armată. Au urmat asediile prin care s-a urmărit și s-a obținut înfometarea zonelor controlate de rebeli, devastarea orașelor prin bombardamente cu artilerie și aviație în care nu s-a ținut cont de prezența civililor printre luptători. Ofensiva din Ghouta de Est este cel mai recent, dar în niciun caz singurul exemplu: 1700 de civili măcelăriți în bombardamente, în pofida faptului că o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU impunea un armistițiu umanitar de 30 de zile.

Iar sfidarea comunității internaționale în cazul Ghouta ne duce la primul aspect, cel al testării limitelor Occidentului, o lecție pe care Bașar al-Assad pare să și-o fi însușit de la prietenii săi ruși. Și aici exemplele sunt numeroase; printre ele se numără atacul chimic care a avut loc la Ghouta în 2013, cel de la Khan Shaykhoun din 2017 sau tentativele repetate ale forțelor pro-Assad de a pătrunde în zone în care operează militari americani în estul Siriei, cu toate că Washingtonul avertizase în mod clar că va recurge la forță – ceea ce a și făcut. Washingtonul a evitat, însă, de fiecare dată o ripostă pe scară largă, ceea ce ar fi putut să îi transmită Damascului că nu riscă pierderi semnificative dacă va continua să provoace. În plus, poate că nu este întâmplător nici faptul că atacul de la Douma a avut loc la scurt timp după ce Donald Trump a dat de înțeles că și-ar putea retrage forțele din Siria. Date fiind ultimele evoluții, o retragere americană pare, acum, puțin probabilă.

Amenințările Rusiei: un alt bluff?

Încă de la izbucnirea conflictului, Rusia a sprijinit politic regimul lui Bașar al-Assad, blocând, printre altele, numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, iar din toamna lui 2015 Moscova a intervenit și militar și a avut o contribuție esențială la o serie de victorii obținute de forțele pro-guvernamentale la Alep, Palmyra și chiar și în Ghouta de Est. Mai mult, Rusia a avertizat, după ce Washingtonul a bombardat, în aprilie 2017, baza de la care fusese lansat atacul chimic de la Khan Shaykhoun, că va riposta în cazul unui nou atac american. A făcut-o din nou acum, când a avertizat că va doborî eventuale rachete lansate împotriva Siriei.

Nu este, însă, deloc sigur că Moscova are capacitatea de a da o ripostă dură în cazul unui eventual atac american – sau dorința de a o face. Victoriile împotriva rebelilor – numiți, cu insistență, “teroriști” de Kremlin – pot fi văzute și ca o lovitură de imagine pentru Vladimir Putin care, iată, vor spune admiratorii săi, a demonstrat că Rusia este o mare putere, capabilă, la fel ca și Statele Unite, să-și exercite forța militară departe de granițele sale. Avioanele de război rusești operează nestingherite într-o bună parte a spațiului aerian sirian, portavionul Amiral Kuznețov a participat la război din Mediterană, rachete de croazieră rusești au fost lansate, asupra Siriei, din Marea Caspică, etc. O desfășurare aparent impresionantă de forțe, ceea ce explică succesul lor.

Nu trebuie uitat, însă, cu cine s-a luptat această forță de expediție rusească, formată din militari profesioniști: cu miliții rebele slab înarmate, alcătuite dintr-un amestec de civili și dezertori din armată, lipsite de armament anti-aerian și, deci, incapabile să se apere de avioane sau de rachete de croazieră lansate de la mii de kilometri distanță. Este de notat și că mult-trâmbițatul portavion Amiral Kuznețov, care din punctul de vedere al performanțelor este ridiculizat de portavioanele americane cu propulsie nucleară, a trebuit să-și transfere temporar avioanele la sol din cauza unor defecțiuni tehnice și că, potrivit unor oficiali americani, cel puțin 4 dintre rachetele de croazieră lansate din Marea Caspică ar fi aterizat în Iran – informație dezmințită de Moscova.

În prezent, Amiral Kuznețov a fost retras la bază, iar Rusia are în Siria câteva zeci de avioane – inclusiv unele de ultimă generație – precum și sisteme de apărare anti-rachetă, între care performantul S-400. Toate acestea reprezintă, însă, doar o fracțiune din forțele americane capabile să lovească Siria, care sunt deja prezente în Golful Persic, Iordania, Turcia și la Marea Mediterană și pot fi suplimentate, în termen de câteva zile, cu noi nave de război și submarine de atac; contribuțiile Franței și Marii Britanii pot fi, de asemenea, semnificative. Evident că, atunci când sunt implicate marile puteri, nu contează doar dimensiunile forțelor prezente într-un teatru de operațiuni. Implicațiile unui incident violent pot fi atât de mari, încât chiar și prezența unei simple companii de infanterie într-un anumit loc poate descuraja un atac.

Nu cred, însă, că Rusia își dorește un conflict cu Occidentul și că este gata să-l declanșeze pentru a-l apăra pe Bașar al-Assad; varianta cea mai plauzibilă este că Moscova va reacționa, limitat, dacă vreuna din bazele sale va fi direct vizată de un atac – ceea ce este puțin probabil. Un indiciu privind reacția Rusiei este dat de bătălia care a avut loc la începutul lunii februarie în apropiere de Deir Ezzor. Forțe pro-guvernamentale siriene, alături de care se aflau și mercenari ruși, au atacat o bază a milițiilor kurdo-arabe în care erau prezenți și militari americani. Aceștia din urmă au solicitat ajutorul artileriei și aviației de război americane care au ucis sute de atacatori – inclusiv câteva zeci de ruși. Este greu de crezut că mercenarii se aflau acolo fără știrea și acordul Moscovei; aceasta, deși a confirmat moartea sau rănirea câtorva zeci dintre cetățenii săi, a negat însă că ar fi avut vreo legătură pe linie militară cu ei și s-a abținut de la represalii. Cu alte cuvinte – a evitat un conflict direct cu americanii.

Actori regionali în criza siriană: Iranul, Arabia Saudită și Israelul

La două zile după atacul cu arme chimice de la Douma, se părea că Statele Unite au ripostat: mai multe rachete au lovit o bază a armatei siriene, iar în bombardament au fost uciși și câțiva consilieri iranieni. Rusia, Siria și Iranul au acuzat, ulterior, Israelul că ar fi lansat atacul asupra bazei; acesta nici nu a confirmat, dar nici nu a infirmat informația. Bombardamentul nu a avut legătură cu Douma, ci cu prezența iraniană în regiune.

Teheranul este principalul aliat regional al regimului de la Damasc și a investit în acesta chiar mai mult decât Rusia. Consilieri militari iranieni, luptători ai miliției șiite libaneze Hezbollah, pe care Teheranul o sponsorizează, dar și miliții formate din șiiți irakieni și afghani au intervenit în sprijinul forțelor pro-Assad înaintea Rusiei, un ajutor-cheie fără de care nu se știe dacă regimul sirian ar fi supraviețuit. Când luptătorii Statului Islamic au trecut din Siria în Irak și au ocupat o bună parte din această țară, ofensiva lor a fost oprită cu ajutorul milițiilor șiite irakiene, aflate și ele sub influența Teheranului; de altfel, unele dintre acestea fuseseră implicate, cu câțiva ani mai devreme, în atacuri împotriva forțelor americane din Irak.

Consilieri militari iranieni au fost prezenți la numeroase bătălii purtate împotriva Statului Islamic, iar după înfrângerea jihadiștilor, Teheranul a exercitat presiuni asupra kurzilor irakieni pentru ca aceștia să-și abandoneze pozițiile din provincia Kirkuk, bogată în resurse minerale, și să renunțe la independență. Iranul pare a fi, până acum, marele câștigător al conflictelor care au avut loc în Orient în ultimii 15 ani: sfera sa de influență, asigurată de politicieni loiali și de miliții care au experiența războiului, se întinde până la Marea Mediterană, prin Irak, Siria și Liban.

Această influență este vizibilă, însă, și dincolo de Levant și Mesopotamia, în Golful Persic, unde este acuzat că ar sprijini rebelii Houthi din Yemen, mișcările de protest ale șiiților din Bahrein și Arabia Saudită, precum și Qatarul, care în prezent este supus unei blocade de către celelalte monarhii sunnite din Golf. În plus, prin semnarea Acordului nuclear cu marile puteri, Teheranul a reușit să iasă din izolarea internațională și să obțină acces la fondurile care îi pot asigura atât refacerea economiei, cât și susținerea financiară a acestei sfere de influență.

Expansiunea iraniană neliniștește două puteri din regiune: Arabia Saudită și Israelul. În cazul Arabiei Saudite este vorba de o competiție între cele două mari puteri în zona Golfului, dar și de conflictul între ideologii și sisteme opuse: islamism șiit și fundamentalism sunnit, republică islamică și monarhie absolutistă; în unele cercuri nu sunt lipsite de importanță nici unele amănunte care țin de istorie – faptul că persanii sasanizi au fost, alături de bizantini, primii mari adversari ai musulmanilor arabi, sau lungul conflict între Iranul safavid șiit și otomanii sunniți. Israelul, pe de altă parte, nu are cum să privească cu ochi buni întărirea prezenței iraniene la granița sa, în condițiile în care este de ani de zile ținta retoricii belicoase a Teheranului, care a finanțat și a sprijinit de-a lungul timpului Hezbollahul și Hamasul.

Această îngrijorare comună a dus la o apropiere între Arabia Saudită și Israel; chiar dacă nu s-a tradus, încă, prin stabilirea de relații oficiale, este extrem de relevant faptul că cel mai influent saudit, prințul moștenitor Muhammad bin Salman, a declarat că israelienii au dreptul la propria țară.

Atât saudiții, cât și israelienii au încercat și încearcă să limiteze expansiunea iraniană în regiune: saudiții prin intervențiile din Golf, sprijinirea opoziției și a unor grupări armate siriene și încercările de a controla guvernul libanez – să nu uităm ciudatul episod al demisiei premierului Rafiq Hariri în timp ce era „oaspete” la Riad – iar israelienii printr-o serie de atacuri, în general neasumate, care au vizat transporturi de armament către Hezbollah sau anumite obiective din Siria. În plus, ambele țări încearcă să convingă Washingtonul să-și înăsprească politica față de Teheran.

Președintele Donald Trump a anunțat deja că ia în calcul retragerea din acordul nuclear, însă dincolo de aceste declarații și de unele sancțiuni care vizează programul balistic iranian, Statele Unite s-au abținut până acum de la măsuri mai ferme. Este greu de crezut că Teheranul va fi dispus să îi provoace pe americani ripostând la un eventual atac al acestora împotriva regimului de la Damasc. Pe termen mediu și lung, însă, Iranul va continua să încerce să își consolideze poziția în regiune, indiferent de cine se află la putere la Damasc; Arabia Saudită și Israelul vor continua, pe de altă parte, să încerce să submineze aceste eforturi. Rămâne de văzut dacă se va ajunge și la confruntări militare directe, sau se va rămâne la stadiul actual de conflicte indirecte, purtate prin sau împotriva unor interpuși.

Turcia și chestiunea kurdă

O mai mare implicare a Statelor Unite în Siria și prelungirea prezenței militare americane din acea țară poate încurca și planurile lui Recep Tayyip Erdogan. Tot mai belicosul lider de la Ankara a anunțat că intenționează să-și trimită armata împotriva milițiilor kurde YPG din regiunea Manbij; o operațiune similară a avut loc, deja, în enclava Afrin. În Afrin, kurzii au fost sprijiniți și de forțele pro-guvernamentale, deși se luptaseră cu acestea, alături de americani, în Deir Ezzour. Episodul confirmă, o dată în plus, complexitatea situației din Siria, unde relațiile dintre diferitele tabere fluctuează constant, iar tensiuni și lupte dintre anumite grupări într-o regiune nu exclud cooperare și chiar alianțe între aceleași grupări, în altă regiune.

Milițiile YPG au fost principalul partener al coaliției conduse de Statele Unite în lupta împotriva Statului Islamic în Siria. Întreg nordul și estul Siriei, inclusiv capitala grupării jihadiste, Raqqa, și câmpurile petrolifere din Deir Ezzor, au fost capturate de Forțele Democratice Siriene – o organizație dominată de YPG, care a cooptat însă și unii luptători arabi și a adoptat o denumire mai inclusivă pentru a disipa tensiunile inter-etnice. În ciuda cooperării strânse cu YPG, americanii nu au intervenit în Afrin, întrucât nu aveau forțe acolo. Situația este diferită ceva mai la est, în zona Manbij, unde se află militari americani, iar unii dintre aceștia au fost amplasați în așa fel, încât să asigure un tampon între kurzi și turci; Emmanuel Macron a spus că în regiune ar putea fi trimiși și militari francezi, ceea ce a stârnit furia Ankarei care a amenințat că nu va ține cont de prezența forțelor aliate. Dincolo de aceste amenințări este, însă, evident, că prezența americană în regiunea kurdă a Siriei limitează spațiul de manevră al Turciei. În mod similar, cât timp americanii sunt acolo, este puțin probabil și ca guvernul de la Damasc să încerce să recâștige controlul asupra acelui teritoriu, iar asta le oferă kurzilor timp pentru a-și consolida pozițiile.

Turcia le este ostilă forțelor YPG din cauza legăturilor pe care acestea le au cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, PKK. De altfel, una dintre cauzele reluării conflictului dintre Ankara și PKK – nu singura – este legată de kurzii sirieni. În timpul bătăliei pentru Kobani, din 2014 – 2015, Turciei i s-a reproșat nu doar că nu a intervenit în sprijinul kurzilor care se luptau cu Statul Islamic ci și, mai ales, că a refuzat să le permită turcilor de etnie kurdă – majoritatea luptători PKK – să treacă granița. Acest lucru a atras furia populației kurde din Turcia și a dus la ample proteste ale acesteia; după doar câteva luni în care tensiunile au continuat să se amplifice, Ankara anunța că declanșează operațiuni militare împotriva PKK.

Războiul civil sirian a readus în atenție chestiunea kurdă în întreaga regiune și a arătat, totodată, că niciunul dintre cele 4 state – Siria, Turcia, Iran și Irak – unde există populații kurde nu va accepta formarea unui eventual Kurdistan; acest lucru s-a văzut foarte clar în timpul tentativei lui Masoud Barzani de a proclama independența kurzilor irakieni și se vede și din ostilitatea turcă față de YPG. Pe de altă parte, este puțin probabil ca, mai ales după ce au obținut autonomie de facto, kurzii să accepte, fără să reziste, revenirea la statele naționale. Probabil că zona kurdă va rămâne pentru mult timp un focar de tensiuni, iar în lipsa unei protecții din partea comunității internaționale, ar putea fi locul următoarelor războaie din Orient. Principalele probleme ale kurzilor rămân fracționarea și neînțelegerile dintre diferitele grupări care îi reprezintă, lucru care este în avantajul mult mai puternicelor state din regiune.

De ce pacea în Siria pare, momentan, imposibilă

Către sfârșitul anului trecut, situația din Siria părea să se clarifice puţin. Statul Islamic fusese înfrânt. Guvernul de la Damasc și kurzii controlau teritorii întinse, care erau relativ stabile, și se spera că zonele de deescaladare agreate de Rusia, Iran și Turcia vor funcționa până la urmă. Au urmat, însă, intervenția turcă, eșecurile a noi încercări de convorbiri de pace, ofensiva guvernamentală din Ghouta de Est, atacul de la Douma. În zilele următoare se va vedea, probabil, și care vor fi consecințele acestuia. Este clar, însă, că pe termen scurt nu prea există soluții. Să presupunem că regimul lui Bașar al-Assad este îndepărtat – lucru care se poate face doar cu sprijin extern – și rebelii preiau puterea.

E greu de crezut că, după ce timp de 7 ani nici ei și nici opoziția din afara țării nu au reușit să formeze un front comun, se vor înțelege; este mult mai plauzibil un scenariu precum cel din Afghanistan, după retragerea sovietică și căderea lui Najibullah, când foștii mujahedini au intrat în conflict, sau precum cel, mai recent, din Libia, care continuă să fie fracționată. În plus, rebelii de astăzi nu mai sunt cei din 2011. S-au radicalizat. Cele mai puternice grupări sunt islamiste – nu foarte diferite ideologic de Al Qaida și Statul Islamic.

Este adevărat că nu au făcut excesele acestor grupări și că, până acum, nu și-au propus să atace Occidentul, însă viziunea lor despre Islam și sharia este similară cu cea a jihadiștilor, iar asta nu are cum să le atragă sprijinul minorităților etnice și religioase cum sunt alauiții din care provine și clanul Al-Assad, druzii și creștinii. Și dacă tot i-am menționat pe jihadiști – Statul Islamic a fost înfrânt, dar nu eradicat; încă mai este capabil să lanseze atacuri. Aripa Al Qaida din Siria – cunoscută cândva drept Frontul Al Nusrah – s-a metamorfozat în Tahrir al-Sham, grupare care are mii de luptători.

O altă soluție ar fi ocuparea țării până la stabilizarea acesteia, însă cine să o facă? Statele Unite, care ar avea capacitatea și resursa umană, și-au pierdut apetitul pentru astfel de aventuri după semi-eșecurile din Irak și Afghanistan.

Iar dincolo de situația internă rămân interesele puterilor regionale și globale – Iran, Arabia Saudită, Turcia, Isarael, Rusia, Statele Unite – care nu au cum să se schimbe peste noapte.

După 7 ani de război civil, Siria este în ruine. Infrastructura este la pământ. Orașe întregi au fost distruse. Peste jumătate din populația țării a fost forțată să se refugieze – aproape 5 milioane și jumătate de persoane în afara țării, alte peste 6 milioane în interiorul acesteia, potrivit estimărilor Înaltului Comisariat ONU pentru refugiați. Dacă, printr-un miracol, mâine ar fi pace în Siria, ar fi nevoie de un efort colosal – financiar, logistic și uman – pentru reconstrucția țării și pentru a-i ajuta pe refugiați să revină acasă. Miracolele, însă, cel puțin la o scară atât de mare, sunt improbabile.

Foto: Pagina de Facebook Bashar AlAssad