Tehnocratul care luptă pentru politizare şi cei patru paşi ai „restauraţiei de catifea”

Tudorel Toader, ministrul Justiției

Tudorel Toader, ministrul Justiției (Foto: Alexandru Bușcă/ Inquam Photos)

Dacă România se vrea un stat democratic, conducătorii săi trebuie să respecte un principiu fundamental: separația şi echilibrul puterilor în stat, cu control reciproc. În această logică, nu trebuie să uităm nicio clipă că Ministerul Justiției nu face parte din puterea judecătorească, ci din puterea executivă. Adică va fi condus mereu de un om politic. E drept, în momentul de faţă, PSD şi ALDE, deși vorbesc de un an şi jumătate despre „catastrofa tehnocrată”, au preferat un specialist la Ministerul Justiţiei. Fost judecător la CCR la propunerea PNL şi apropiat al domnului Tăriceanu, domnul Tudorel Toader invocă independenţa politică. Iar PSD şi ALDE susţin că merg pe mână lui. Este, chipurile, un „tehnocrat bun”. Domnului Tudorel Toader îi poate însă urma oricând în funcţie orice alt politician agreat sau preferat de mai-marii zilei. De exemplu, Şerban Nicolae sau Eugen Nicolicea. De ce nu Liviu Pleşoianu, preferatul presei de la Kremlin şi deputatul care cere „expulzarea de urgenţă” a ambasadorului american? În România, pentru a ajunge ministru al justiţiei ai nevoie doar de un carnet de partid. Studiile de specialitate sau chiar propriile probleme cu legea sunt chestiuni de detaliu. Ar trebui să ne reamintim că avem un fost ministru de justiție care a fost ulterior condamnat definitiv pentru corupție, Tudor Chiuariu. 

Aşadar, de fiecare dată când auzim (sau vedem în prezentarea PowerPoint a lui Tudorel Toader) că Ministerul Justiţiei preia nişte atribuţii, lectura corectă este: politizare. Paradoxal, politizarea justiţiei este adevăratul obiectiv al tehnocratului de la justiţie. Propunerile sale de modificare a legilor justiţiei sunt, de fapt, o „restauraţie de catifea”, cu capcane discrete, dar fatale. Readuc justiţia sub control politic, însă nu brutal, precum o făcea infama OUG 13 a lui Florin Iordache, ci prin modificări aparent de detaliu, bine camuflate în pachetul de propuneri. Acest pachet a ajuns acum la CSM, care are datoria de a denunţa „restauraţia de catifea” care ni se pregăteşte de către „tehnocratul cel bun”. Este un plan abil, în patru paşi, iar principalii săi beneficiari nu sunt greu de ghicit.

Primul pas al „restauraţiei de catifea” este eliminarea preşedintelui României din procesul de numire a şefilor parchetelor. Mai puţină politizare, spune Tudorel Toader. Sigur, mentalul colectiv asociază Preşedintele cu un om politic, chiar dacă în fişa postului, Constituţia României, acesta este descris ca un arbitru independent între puterile statului. Ceea ce nu spune Tudorel Toader este că într-un stat democratic legitimitatea merge mână în mână cu asumarea. Întrucât activitatea procurorilor şefi ai DNA, DIICOT şi a procurorului general al României ne priveşte pe noi toţi, trebuie să ştim cine îşi asumă aceste propuneri de numiri. În SUA, procurorii şi judecătorii sunt aleşi direct de către cetăţeni. Tocmai pentru a avea o legitimitate maximă și a fi feriţi de ingerinţa politicului. În România nu avem acest sistem, dar avem a doua „cea mai legitimă” variantă, şi anume numirea acestor de către Preşedinte, care este ales de o majoritate a cetăţenilor. Ideea nu este nouă şi a îmbrăcat şi forma unei iniţiative legislative promovate, coincidenţă, tocmai de domnul Tăriceanu, protectorul politic al domnului Toader. 

Cui foloseşte eliminarea Preşedintelui din procedura numirii şefilor parchetelor? Mai degrabă unui partid sau alianţe de partide care pot câştiga alegerile parlamentare, obţinând majoritatea parlamentară şi deci controlul asupra Ministerului Justiţiei, dar nu şi alegerile prezidenţiale. Miza nu este aşadar persoana lui Klaus Iohannis, ci un calcul pe termen lung, care arată că scorul alegerilor prezidenţiale dezavantajează constant un anumit partid politic. Vă sună cunsocut?

Al doilea pas este acapararea inspecţiei judiciare, care ar redeveni o armă politică, ca pe vremea „regretatului” Guvern Adrian Năstase. Inspecția judiciară este un organism esențial pentru independenţa justiţiei. Însă, în mâna unuia precum Şerban Nicolae, Eugen Nicolicea sau Liviu Pleşoianu, aceasta ar deveni un instrument de sabotare a actului de justiţie, afectând separaţia puterilor în stat. Mai ales dacă anumiţi magistraţi îşi permit să instrumenteze cazuri sau să dea sentinţe împotriva şefilor lor de partid. Vă sună cunoscut?

Remarc luarea de poziţie a şefului DIICOT faţă de pachetul legilor justiţiei. Domnul Horodniceanu spune:

„Procurorii DIICOT şi-au expus opinia potrivit căreia în momentul în care vor vedea proiectele scrise, pentru că ştiţi că diavolul se ascunde în amănunte, până la urmă, trebuie să vedem toate nuanţele şi să vedem exact la acel moment modul în care, dacă ni se va cere opinia, vom putea răspunde”.

Într-adevăr, diavolul se ascunde în detalii, iar ministrul Tudorel Toader ştie foarte bine asta. Uneori, e vorba de un singur cuvânt. De exemplu, până în prezent, procurorul ierarhic superior se pronunţa asupra unui dosar din punct de vedere al legalităţii sale. Actualul ministru al Justiţiei adaugă: „şi asupra temeiniciei”. Acesta este pasul al treilea. Ce înseamnă această modificare? Mai exact, i se permite procurorului ierarhic superior să intervină pe fond şi să modifice, de exemplu, probatoriul unui dosar. Independenţa procurorilor, consfințită prin lege în România în anul 2005, este practic anulată. Dacă procurorul ierarhic superior ar avea, de exemplu, un prieten din politică, i-ar fi mult mai uşor să influenţeze anchetarea acestuia. Vă sună cunoscut?

În al patrulea rând, „restauraţia de catifea” a domnului Toader priveşte înfiinţarea unei secţii speciale care să cerceteze presupusele abuzuri ale judecătorilor, deşi există deja o direcţie specializată în DNA în acest scop. Gurile rele ar spune că se vrea de fapt protejarea judecătorilor faţă de DNA. Mai ales dacă aceştia favorizează, să zicem, un politician. Vă sună cunoscut?

Acum, puneţi-vă în pielea unui lider politic care este certat cu legea. Ştie că a comis ilegalităţi şi ştie că vor urma câteva dosare pe numele său. Ce şi-ar dori acesta? În primul rând, să-şi elimine adversarii politici din procesul de numire a procurorilor şefi. Chiar şi dacă se va ajunge la o negociere, e mai uşor să negociezi cu o singură parte decât cu două. Apoi, are nevoie de un instrument pe care să-l folosească împotriva procurorilor care dau dovadă de „exces de zel”. Mai ales că dosarele pe care aceştia le instrumentează pot fi masacrate apoi de procurorii ierarhic superiori. Un instrument precum inspecţia judiciară, să zicem. Nu în ultimul rând, ar avea nevoie şi de un judecător favorabil, care să fie pus la adăpost în cazul unei sentinţe strâmbe. Ferit, de exemplu, de „gheara” DNA. Vă sună cunoscut, domnilor Iordache și Tăriceanu?

A contribuit Sebastian Burduja

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *