Noutăți

Universităţi, vă acuz!

Capul în gură dat de domolul nostru ministru bucovinean universităţilor “tradiţionale” ne-a făcut să privim dincolo de festivismele penibile cu care ne-au obişnuit universităţile noastre şi să vedem că de fapt roba şi toca universitare sunt mai degrabă nişte deghizări de clovni, decât simbolul unei excelenţe comportamentale.

Mai rar atâta minciună, amatorism, prostie, manipulare şi politicianism ca în “scandalul” alocărilor de locuri (şi implicit finanţare) universităţilor de stat. O ocazie unică pentru fiecare actor să fie “masculul alfa” în faţa propriilor suporteri (prezenţi şi viitori), cu unic rezultat o hărmălaie generalizată din care nimeni nu mai înţelege nimic. La final, fiecare va fi considerat, pe rând, Scaraoţchi, erou, reper moral, luptător pentru valoare academică, securist şi/sau pesedist, dar rezultatul concret al grevelor care nu sunt greve, al cearceafurilor cu sloganuri, al râurilor de cerneală, înjurături, proteste şi postări pe facebook va fi încă o dată trimiterea în derizoriu, sau cel puţin în uitare, a puţinelor eforturi serioase şi corecte făcute de-a lungul timpului.

Adevărata tragedie este că toate epitetele pe care actorii şi le vor fi aruncat în acest răstimp sunt concomitent adevărate: fiecare este în acelaşi timp şi impostor, unii şi securişti, şi mincinos, şi erou al luptei pentru integritate academică, şi căutător cu orice preţ al unei imagini publice favorabile prin spunerea parţială a adevărului, dar niciunul nu are gândul la studenţi şi la ce le bagă în cap universităţile noastre, totul pe banii… dumneavoastră.

În ceea ce mă priveşte, m-am săturat să privesc baletul acestor triste figuri şi, în numele decenţei, să rămân spectator la războiul dintre nişte penibili Nea Caisă care astăzi au puterea politică şi nişte anemici oameni bine intenţionaţi, dar care, atunci când au condus ministere sau universităţi, nu au făcut nimic curajos, invocând tot felul de scuze. Unii sunt tot atât de condamnabili ca ceilalţi, iar eu, unul, nu cred că trecerea sub tăcere a unor adevăruri doar pentru că există un duşman comun şi plasarea de pariuri pe mârţoage sunt soluţii. Îmi sunt dragi unii dintre actori, îmi sunt profund antipatici alţii, cu unii m-am judecat prin tribunale, cu alţii am fost printre primii zece oameni care au manifestat pentru justiţie în marţea neagră din 2013, pe alţii i-am susţinut, dar deasupra sentimentelor tronează adevărul. Cred că suntem într-un moment al adevărului, un moment în care eu, fără miză personală, dar responsabil de setarea standardelor de corectitudine faţă de care putem judeca mizeria de astăzi, am obligaţia să spun răspicat: Universităţi, vă acuz!

Universităţi, vă acuz de laşitate! Vă acuz că, atunci când lucrurile intrau în normalitate, aţi absentat, comod şi laş, în dezbaterea publică şi m-aţi lăsat singur în faţa coaliţiei mediocrităţii. Aţi fost laşi, tot aşa cum aţi fost laşi şi după 1990 când niciuna nu aţi dat afară vajnicii securişti care, neîntârziat, v-au devenit şefi. Nu uit cum vă repezeaţi în aeroportul din Iaşi să îmi căraţi geanta, după ce cu câteva ore înainte complotaţi în Cartelul Naţional al Rectorilor să mă daţi jos. Ăştia sunteţi. V-am dat prin lege posibilitatea ca alegerea rectorilor să nu mai fie rezultatul unor negocieri de culise, ci rezultatul unei democraţii interne. Voi, universitari, i-aţi ales pe rectorii care semnează tabele cu susţineri de partid, nu eu şi nici vreun politician. Nu vă miraţi acum că mediocritatea vă înghite. Sunteţi voi cu adevărat diferiţi de acea mediocritate? După cum aţi acţionat, aţi demonstrat că nu.

Universităţi, vă acuz de prostie! Vă acuz că, atunci când reprezentanţi de frunte ai universităţilor “tradiţionale” au avut puterea nu au făcut nimic. Nu are importanţă dacă din neştiinţă, comoditate sau frică. Nu a fost din neştiinţă, vă asigur eu, pentru că le-am spus exact ce au de făcut. “Nu am avut timp” e o scuză ridicolă: OUG poate fi dată în 2 zile, iar clasificarea poate fi făcută în 2 luni.

Universităţi, vă acuz de risipă! Vă acuz că, atunci când v-am alocat bani, nu aţi făcut ceea ce trebuie. Alocaţi azi mai puţini bani pentru administrare şi mai mulţi pentru învăţământ şi cercetare? Cel mai probabil că nu. Aţi dat funcţii plătite la toţi prietenii, în loc să-i premiaţi pe cei buni. Ce obraz aveţi să cereţi mai mulţi bani publici când unii rectori (1) au venituri de 100.000 de Euro net pe an? Aţi băgat bani în fast şi betoane, zero în resursa umană! Aveţi contracte cu mari firme care se plâng că nu au mână de lucru? Sau voi sunteţi prea finuţi să staţi la masă cu unii care, în loc de rumeguş mesianic, produc valoare? Nici până acum nu aţi înţeles ce spunea Regele Ferdinand în 1923: “nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte în ea”. Spiritul vostru e însă spiritul de gaşcă.

Universităţi, vă acuz de impostură! Vă acuz că, nici după ce au apărut numeroase semnale publice, nu aţi avut curajul – niciuna!- să verificaţi toate doctoratele de după 1990 referitor la plagiat. Eroic, Universitatea din Bucureşti şi-a asumat lupta antiplagiat în cazurile de notorietate şi e posibil să fi plătit pentru asta, dar nimeni nu a continuat demersul la scară largă, singura care putea să aibă efecte în societatea românească. Unii dintre “marii” rectori (2) s-au solidarizat cu “marii” politicieni întru muşamalizarea plagiatelor. Nicio universitate nu a vânat sistematic studenţii plagiatori şi profesorii care scriu referate ce pot fi cumpărate online. Dacă politicienii au plagiat masiv tezele lor de doctorat e vina voastră, a universităţilor, pentru că le-aţi permis într-o vinovată cârdăşie a imposturii.

Universităţi, vă acuz de mediocritate! Vă acuz că niciuna dintre voi nu atrageţi universitari valoroşi din diaspora ştiinţifică românească. Ştiu bine de ce: venirea lor v-ar scoate din zona de confort a micilor coterii interne. Toţi aţi strâmbat din nas când am introdus criterii normale de promovare îndeplinite de mulţi tineri români din afară, dar nu şi de gloata de prieteni din universitatea voastră. Toţi aţi fost părtaşi silenţioşi când criteriile de promovare au fost diluate nepermis, până au devenit irelevante. Nu aţi reuşit să stopaţi răsturnarea sistemelor axiologice din România, ba chiar aţi participat activ la ea, prin promovarea în funcţii academice de prestigiu a unor triste mediocrităţi. Aţi pactizat cu cei care deţineau puterea politică, prin absenţa din marile teme naţionale. Un exemplu recent: aţi auzit ca universităţile de medicină să facă campanii active împotriva nebunilor anti-vaccin? Eu nu, iar copiii continuă să moară pe capete.

Universităţi, vă acuz de supunere politică! Vă acuz că faceţi pact cu anumite zone politice pentru posturi de demnitar şi avantajele aferente. Vă acuz că vă folosiţi universităţile şi organizaţiile de studenţi la campanii electorale. Vă acuz că daţi locuri în cămine preferenţial studenţilor agreaţi politic.

Universităţi, vă acuz de nepotism! Vă acuz că luaţi la doctorate prin sistemul “PCR”, vă acuz că aproape niciodată nu aveţi mai mult de un candidat pe un loc, vă acuz să aţi tăcut atunci când Ponta a demolat sistemul transparent de recrutare pe care vi l-am oferit. Aţi tăcut pentru că v-a convenit şi aţi reluat şmenurile obişnuite cu angajările, mai ales la medicină.

Universităţi, vă acuz de furt! Vă acuz că percepeţi, la locurile cu plată, taxe mai mici decât suma alocată de stat pentru aceeaşi specializare cu locuri de la buget. Furaţi astfel din banii studentului intrat la buget şi care urmează acelaşi curs cu studentul la taxă.

Universităţi, vă acuz de ipocrizie! Vă acuz că ţipaţi acum, când voi pierdeţi bani, dar aţi tăcut laşi când duceam lupta pentru principii, aţi tăcut şi atunci când principiile în baza cărora aţi câştigat au fost călcate în picioare.

Nu ne duceţi de nas, explicându-ne bosumflaţi că ceea ce vedem este doar o clasică agresiune a unor brute împotriva unor savanţi. Este mai degrabă climax-ul inevitabil al unui teatru al absurdului în şase acte.

Actul 1, epoca romantică: La sfârşitul anilor 90, Adrian Miroiu (în mandatul lui Marga) aplică finanţarea per student (o măsură necesară, dar care a avut şi un efect pervers: nimeni nu mai pica studenţi la examen de teama pierderii banilor). În 2005, Mircea Miclea instituţionalizează noţiunea de calitate în universităţi. El leagă calitatea de “capacitatea maximă de şcolarizare” adică numărul maxim de studenţi pe care o universitate îi poate înmatricula, garantând o calitate minimală. Universităţile continuau să fie finanţate din pixul ministrului (3) (fiecare era fericit cu micul lui şmen făcut cu ministrul în funcţie, deci nimeni nu se plângea).

Actul 2, trezirea din amorţire: În octombrie 2010, ştiind că urmează să trec Legea Educaţiei, am ţinut un discurs în faţa rectorilor, în care, subliniind că este poziţia statului Român, nu a mea personală, am spus răspicat ce trebuie să facă universităţile (4) pentru ca ministerul să finanţeze universităţile după merit. Ceea ce a urmat poate fi rezumat la simpla constatare că, în mandatul meu, ministerul a făcut exact ceea ce trebuia să facă, dar în mandatele “lor” universităţile nu au făcut mai nimic. Legea Educaţiei care relua propunerile Comisiei Prezidenţiale a intrat în vigoare în ianuarie 2011.

Actul 3, momentul construcţiei serioase: În octombrie 2011, după o bătălie politică epică, am anunţat finalizarea primei şi singurei clasificări a universităţilor şi ierarhizări a programelor de studii (5). Concomitent am finanţat universităţile în funcţie de această clasificare (6). Unele au câştigat până la 20% mai multe locuri la master şi doctorat, altele au pierdut. Nu din pix, ci după criterii clare. Nicio universitate dintre cele câştigătoare nu a susţinut public ceea ce tocmai făcusem. Perdanţii m-au dat în judecată, puţini mi-au luat apărarea, dar am câştigat toate procesele (7).

Actul 4, momentul demolării: Guvernul Ponta a modificat legea originară care obliga ministerul să acorde locurile preferenţial universităţilor în funcţie de clasificare şi ierarhizare, permiţând din nou ministrului să finanţeze din pix, neinterzicând însă posibilitatea ca finanţarea să se facă în funcţie de clasificare (8). Lumea a tăcut atunci, complice. Puţinii care au comentat au făcut-o anemic şi din vârful buzelor. Era epoca în care toată lumea se ferea să amintească de guvernarea Boc. Totuşi, pentru că Adrian Miroiu, preşedintele CNFIS (organismul responsabil cu finanţarea universităţilor) numit de mine, a rămas prin miracol şi în mandatul lui Ponta. finanţarea în baza clasificării a continuat de la un an la altul.

Actul 5, somnul conştiinţelor: După urgia legislativă din mandatul lui Ponta, nici Parlamentul prin lege şi nici Guvernul Cioloş prin OUG nu au făcut vreo tentativă de întoarcere a legii în matca ei firească, iar ministerul nu a realizat nicio clasificare sau ierarhizare (care potrivit HG 789/2011 trebuiau făcute anual). Scuza că “nu a fost timp” (9) nu poate să fie reţinută. Ştiu că totul poate să fie făcut în maximum 2 luni. S-au creat astfel condiţiile momentului 6.

Actul 6, momentul construcţiei de bordeie: Insensibil la disperatele argumente ultimative, de tip arhimedian – Noli turbare circulos meos!– ale universităţilor “de tradiţie”, ministrul, un vajnic soldat roşu camuflat în uniformă de domol bucovinean, înarmat cu programul de guvernare scris pe un colţ de birt teleormănean, taie fix ceea ce le alocasem eu ziselor universităţi. Detaliu important: a făcut asta având legea de partea sa şi fără să aibă constrângerea, fie şi simbolică, a unei clasificări în vigoare. Iar aceste ultime două elemente sunt imputabile, desigur, lui Ponta, dar şi celor care, guvernând după el, nu au schiţat niciun gest prin care să restabilească firescul lucrurilor. Şi puteau să facă asta în doi timpi şi trei mişcări, orice scuză legată de lipsa de timp sau lipsă de susţinere parlamentară fiind penibilă.

Care sunt, totuşi, adevărurile nespuse de nimeni care ne-ar permite să înţelegem acest teatru al absurdului, în şapte întrebări şi răspunsuri?

1) Î: Cine decide câte locuri bugetate se alocă universităţilor din România?
R: Statul, prin Ministerul Educaţiei, alocă anual un număr de locuri bugetare universităţilor; politica de alocare a locurilor bugetare per specialitate (un fel de “comandă de stat”) e firesc să aparţină finanţatorului, adică ministerului. Ministerul decide, aşadar, câtor doctori, câtor avocaţi, câtor matematicieni Guvernul le finanţează studiile universitare. În democraţie, guvernul e decis prin vot şi sancţionat prin vot. Ultima oară când am verificat, guvernul avea o majoritate confortabilă. Nu vă convine că Guvernul dă mai multe locuri la inginerie şi medicină decât la socio-umanioare? Nicio problemă, implicaţi-vă şi schimbaţi guvernul.

2) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă fiecărei universităţi la licenţă şi master?
R: Eu am fost singurul care am dat şi aplicat o lege care obliga ministerul să aloce locurile la respectivele specialităţi în funcţie de calitatea din fiecare universitate. E programul de fizică mai bun la Timişoara decât la Suceava? Atunci statul să plătească mai multe locuri la Timişoara decât la Suceava. Mda, şi mie îmi sună rău să tot spun “eu am făcut, eu am dres”, dar ce să fac dacă ăsta e adevărul? Pe care, dacă nimeni nu îl spune, sunt obligat să îl spun eu. Ponta a modificat legea şi a permis ministrului să aloce aceste locuri din neuronul său. Aţi auzit pe cineva să fi făcut grevă? Să-şi fi pus batistuţe albe pe braţ sau presiune pe Parlament? Oameni revoltaţi în stradă pentru că se lua dreptul copiilor lor să înveţe în universităţi bune? Nu. Mai mult, când au ajuns miniştri şi au populat ministerul cu armate de colegi din “universităţi de tradiţie”, cei care astăzi ţipă nici nu au modificat legea la loc, nici nu au făcut clasificări. Iar azi, când diferenţa între ceea ce se întâmpla în mandatul meu şi ceea ce se întâmplă acum se vede chiar şi de la Cotroceni, nu aud vreo menţionare a acestei diferenţe, ceea ce mă obligă să apăr ceea ce am făcut eu însumi, ipostază stânjenitoare; dar nu cred că e ceva rău în a vorbi despre lucrurile bune pe care le-ai făcut.

3) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă fiecărei universităţi la doctorat?

R: Eu am stabilit prin Legea Educaţiei că locurile la doctorat se alocă strict pe bază de competiţie între proiectele de cercetare specifice unei teze sau pe baza competiţiei între şcoli doctorale. Imediat ce am plecat de la minister Ponta a schimbat legea şi a permis ministrului să acorde aceste locuri din pix (10). Nimeni, dar absolut nimeni, nu a protestat pentru că tuturor le era frică de competiţie.

4) Î: Tot statul decide câţi studenţi înmatriculează o anumită universitate la o anumită specializare?
R: Nu. Universitatea decide asta. Numărul de studenţi înmatriculaţi la fiecare specialitate într-o universitate nu are a face cu numărul de locuri alocat de minister universităţilor. Pentru că mulţi studenţi se înmatriculează cu plată la fiecare specialitate oferită de universitate, practic cum îi taie capul, numărul acestora nefiind îngrădit decât de capacitatea de şcolarizare (mult superioară numărului de locuri bugetate alocate de minster). In contextul unui şomaj inexistent, studenţii merg unde e uşor, nu unde e util. Teoretic, o firmă poate finanţa în cadrul unei universităţi câte locuri vrea la o specializare.

5) Î: Este autonomia universitară călcată în picioare?

R: Nu. Este aberant să invoci autonomia universitară în acest context: nimeni, nici măcar PSD, nu a îngrădit vreodată numărul de studenţi pe care o universitate îi poate înmatricula la o specialitate, atâta timp cât acest număr e sub capacitatea de şcolarizare. Ceea ce limitează ministerul este numărul de locuri bugetate per specialitate per universitate. Or, în lipsa unei ierarhizări (11) această alocare, contestată de unele universităţi, se face din pix.

6) Î: Trebuie universităţile să determine Guvernul să le finanţeze anumite specialităţi?
R: Nu. Nimeni nu poate obliga Guvernul să finanţeze specialităţi pe care el, Guvernul, nu vrea să le finanţeze. Şi e absolut firesc să fie aşa. Universităţile pot să încerce să explice de ce o specializare trebuie finanţată, iar dacă argumentele lor sunt pertinente, ele de obicei găsesc înţelegere la Minister. Dacă acele specializări sunt cu impact economic, există posibilitatea finanţărilor private.

7) Î: Cum este în alte ţări?

R: Este irelevant să compari numărul de înmatriculări per specializări din România cu cel din alte ţări (12), pentru că acolo mai toate locurile ocupate sunt plătite de stat. Arareori există sisteme în care în aceeaşi grupă de studenţi unii ocupă locuri bugetate, alţii locuri plătite de ei, adesea mai ieftin decât suma alocată de stat pentru aceeaşi specialitate cum e cazul în România. Iar alocările din România trebuie să aibă în vedere caracteristica migraţiei, care modifică substanţial orice politică de resurse umane.

Având în vedere toate aceste elemente, puţin cunoscute marelui public, cred că trebuie să profităm de faptul că odată cu acest scandal iese la suprafaţă toată mizeria din universităţi. Şi observăm că multă mizerie nu este numai în universităţile private sau în cele mai mici, ci şi în cele “tradiţionale”. Cred că ar fi criminal să ne prefacem că nu vedem această mizerie din universităţile “tradiţionale” şi, să nu uităm totuşi, că chiar şi aceste universităţi ajung să se laude când sunt undeva între locul 500 şi 1000 din lume. Adică în liga a III-a. Universităţi, vouă vă revine sarcina să vă scuturaţi de praful care vă sufocă. V-am arătat că se poate, dacă ai curaj şi ştiinţă (în mare parte extrasă din munca Comisiei Prezidenţiale), odată ce am stabilit în mandatul meu un referenţial al corectitudinii, de aceea mi-am clădit tribuna de pe care, observând că tinerii din România au fost trădaţi de către voi, universităţile noastre, să vă spun, sus şi tare: Universităţi, treziţi-vă!

Aveţi şi modele, sub forma unor puţine, dar semnificative excepţii şi ar fi nedrept ca ele să fie trecute sub tăcere. Universitatea din Bucureşti a făcut ceea ce era corect din punct de vedere academic în cazurile de plagiat ale puternicilor zilei şi a fost lăsată singură. Da, unele universităţi şi-au curăţat grajdurile şi mă gândesc la UMF Cluj, care a fost supusă unor necruţătoare site de evaluare străine după scandaluri mediatice în străinătate. Unele universităţi, constrânse de clasificare şi-au optimizat structura, au premiat și finanțat cercetarea bună şi au organizat întâlniri ale diasporei ştiinţifice, precum UV Timişoara. Unele universităţi au fuzionat, mă gândesc la UMF Târgu Mureş şi UPM Târgu Mureş. Unele universităţi au oameni de valoare, mă gândesc de exemplu la chimia, fizica, biologia şi matematica de la Bucureşti, chimia de la Cluj şi poate multe altele, dar adesea aceste insule de excelenţă apar sporadic, din circumstanţe personale, ele nu sunt rezultatul unor eforturi sistematice ale instituţiilor.

Aşa cum v-am obişnuit, nu mă limitez la constatări, e datoria mea să arăt şi care sunt soluţiile. Spus simplu, la fiecare dintre aceste probleme, cunoscute de cel puţin 10-15 ani, dar ascunse sub preş, mi-am făcut datoria şi am adus o soluţie robustă prin Legea Educaţiei. Măcelărită de Ponta şi alţi pesedişti ridicoli, soluţia astăzi este revenirea urgentă la varianta originară a Legii Educaţiei şi aducerea rapidă în universităţile noastre a multor români din afară.

Mai trebuie să nu uităm că statul are obligaţie faţă de studenţi, nu faţă de universităţi. O idee deşteaptă, pe care regret că nu am aplicat-o, este ca, odată stabilit numărul de locuri pe care statul îl finanţează la o anumită specialitate, aceste locuri să fie alocate celor mai merituoşi absolvenţi de liceu iar ei, viitorii studenţi, să aleagă la ce universitate să meargă împreună cu finanţarea respectivă. Asta ar produce automat competiţie între universităţi, iar dacă se doreşte şi o componentă socială, se pot aloca un număr de locuri celor care iau bacul şi vin din medii defavorizate.

Partea luminoasă a realităţi este că, indiferent cât de duri am fi cu elitele noastre de ieri şi de astăzi, România s-a mişcat, mai uşor sau mai greoi, în direcţia cea bună.

Adevărata problemă apare abia astăzi şi, de aceea, simt că e nevoie de o resetare promptă. Dacă privim peisajul social şi politic din jur este limpede că, oricât de juste ar fi acuzaţiile pe care le aduc universităţilor de pe piedestalul omului care a făcut ceva concret pentru a le scoate din mlaştina lor, aceste acuzaţii pot fi aduse înzecit societăţii româneşti, în ansamblul său, şi înmiit clasei politice.

Dacă privim această clasă politică de la stânga spre dreapta trecem de la o privelişte plină de mafioţi la una plină de incapabili irelevanţi, iar tragedia este că universitarii noştri nu sunt cu nimic mai buni decât suntem noi ca societate, prea puţini dintre ei având capacitatea de a-şi pune amprenta pe dezvoltarea României. Dacă până acum a mai fost cum a mai fost, universităţile supravieţuind intelectual graţie unor vârfuri (puţine) astăzi ajunse la peste 70 de ani, potopul abia de-acum vine.

Asta se vede mai ales atunci când ne agăţăm de false modele, experte în tăceri inteligente, în speranţa că pasivitatea şi moliciunea lor ar ascunde, de fapt, vreo strategie genială. Vă spun eu care este strategia lor genială: bani, cât mai mulţi bani pentru ei şi prietenii lor.

Cel mai dezolant pentru mine, care îi cunosc bine pe aceşti oameni, este că cei care ţipă astăzi, justificat, când cafteala e pentru bani, au tăcut ieri, atunci când duelul era pentru principii. Pentru că nu mi-au fost parteneri în duelul pentru principii, astăzi sunt perdanţi izolaţi în cafteala pentru bani. Pentru că atunci când au avut puterea au fost slabi şi astfel au creat premisele pentru ca astăzi, un Nea Caisă venit din neandertalul academic să poată da cu parul în ţeasta filosofilor şcoliţi prin străinătăţuri. Pe care filosofi nici măcar studenţii lor nu ies în stradă să îi susţină. Ceea ce nu înţeleg ei este că, în cafteala pentru bani, brutele şi şmecherii câştigă întotdeauna, dar în duelul pentru principii câştigătoarele sunt elitele.

Referinţe:

  1. http://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/documente_publice/declaratiiavere/2017-avere/Pop_Ioan_Aurel.pdf
  2. http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-gabriel-liiceanu-ioan-aurel-pop-care-a-acoperit-plagiatul-lui-ponta-in-comisia-lui-iohannis-revoltator-15745054
  3. Scriptic vorbind, finanţarea era făcută în baza unor aşa-zise criterii de calitate, celebrele IC6, dar care, la o analiză serioasă, s-au adeverit a nu fi nimic altceva decât o justificare conţopistă a deciziilor arbitrare ale ministrului. În 2007-2008, Comisia Prezidenţială condusă de Mircea Miclea propune ca finanţarea universităţilor să ţină seama de specificul universităţii (clasificare în funcţie de intensitatea activităţii de cercetare) şi gândită pe „granturi multianuale de studii” astfel încât lăsarea repetent a unui student să nu penalizeze financiar universitatea.
  4. http://funeriu.blogspot.md/2015/11/doar-un-discurs.html
  5. Este important a nu se confunda „clasificarea” universităţilor” cu „ierarhizarea universităţilor”. Ierarhizarea universităţilor este un concept aberant în sine, aşa cum importante studii internaţionale arată: cum să „ierarhizezi” o politehnică în raport cu o universitate de medicină? În schimb ele pot fi judecate împreună în funcţie de intensitatea activitatăţii de cercetare, realizată esenţialmente în cadrul programelor de doctorat. Relevantă însă este ierarhizarea programelor de studii (compararea, de exemplu, a matemeticii de la Alba Iulia cu matematica de la Bucureşti), iar finanţarea propusă de Comisia Prezidenţială ar ţine cont şi de acest aspect. Un excelent raport poate fi găsit aici: https://bit.ly/2qK3riD
  6. https://www.youtube.com/watch?v=w2B7PNZGIz0&t=6s
  7. https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2014/decizia-1882-2014
    https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2015/decizia-379-2015-0e9
  8. Legea în varianta originară: Art. 193 alin. 7: Pentru programele de licenţă şi master, finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face diferenţiat pe categorii de universităţi şi în funcţie de poziţia în ierarhie a programelor de studii, conform ierarhizării prevăzute la alin. (3), pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Finanţarea programelor de doctorat se face conform prevederilor Art.160 (pe bază de competiţie). Modificarea adusă de Ponta, alin. 7 este modificat astfel: Pentru programele de licenţă, master şi doctorat, finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale prin consultare cu CNFIS şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale.
  9. http://www.ziare.com/mircea-dumitru/stiri-mircea-dumitru/mircea-dumitru-mesajul-e-sa-uitam-de-plagiate-ciolos-si-iohannis-nu-au-sustinut-oprirea-politizarii-universitatilor-interviu-1501581
  10. Art. 160 alin. 3 din Legea educaţiei varianta originară: Granturile doctorale se acordă pe bază de competiţie naţională de proiecte ştiinţifice între şcolile doctorale sau competiţie naţională de proiecte ştiinţifice între conducătorii de doctorat, membri ai unei şcoli doctorale. Competiţiile sunt organizate în coordonarea CNCS. Art. 160 alin. 3 din Legea educaţiei modificată de Ponta: Alocarea locurilor, respectiv a granturilor, pe universităţi se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei naţionale. Prioritate vor avea universităţile de cercetare avansată şi educaţie.
  11. Art. 223 alin. 4 din Legea educaţiei: Ministerul asigură finanţarea de bază pentru universităţile de stat, prin granturi de studii calculate pe baza costului mediu per student echivalent, per domeniu, per cicluri de studiu şi per limbă de predare. Granturile de studii vor fi alocate prioritar spre acele domenii care asigură dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a societăţii, iar în interiorul domeniului, prioritar, celor mai bine plasate programe în ierarhia calităţii acestora, numărul de granturi de studii alocate unui program variind în funcţie de poziţia programului în această ierarhie.
  12. Un articol documentat pe tema aceasta: https://bit.ly/2HIj5lP

continuare… .

G4Media

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *